Ah, 165 de ani… dar și ce ani! 165 de ani de perseverență, motivație, camaraderie și, poate mai presus de toate, de excelență în educație. Dacă aș avea timp, aș enumera 165 de motive pentru care Lazărul este apexul liceului român, un standard la care orice instituție aspiră să ajungă… dar, din păcate, articolele au limită de cuvinte, așadar, hai să ne concentrăm pe alte lucruri. Revista LZR a fost invitată, cu ocazia aniversării de 165 de ani a Colegiului Național „Gheorghe Lazăr”, la Opera Națională București și nu ne putem abține din a vă povesti și vouă, dragi cititori, despre experiența noastră la acest eveniment memorabil.
De când am pășit, cu mare entuziasm și anticipare, pe aleea din fața operei, muzica clasică și șoaptele conversațiilor ușoare au încărcat atmosfera serii răcoroase cu un aer familiar, dar sofisticat, într-un mod în care doar lăzăriștii reușesc să creeze ambianță. Cadre didactice, invitați speciali, foști lăzăriști, dar și elevi actuali, alături de părinți și prieteni, defilau foaierul operei, îmbrăcați la patru ace, savurând mâncarea și băuturile oferite înainte de începerea discursurilor. Uitându-ne în jur, fiecare colțișor al încăperii era presărat cu zâmbete și surâsuri, cu amintiri depănate și amintiri ce aveau să fie create în urma serii. Și noi, boardul revistei, ne-am simțit nostalgici privind toate generațiile de lăzăriști care s-au adunat pentru a celebra unul și același lucru – liceul care i-a format. Dar, prea multe siropoșenii și lacrimogene, trebuie să vă spunem de partea cu adevărat interesantă a serii.
La ora 19:00 a sosit mult așteptatul moment în care fiecare s-a așezat la locul său și a aplaudat cu bucurie când pe scena Operei Naționale au apărut doi actuali lăzăriști – Mitache Roberta și Constantinescu Eduard. Îmbrăcați în ținute elegante, cei doi elevi de clasa a douăsprezecea au fost prezentatorii întregii seri, însă munca lor nu s-a limitat doar la cele câteva ore petrecute la Operă, căci pregătirile au început cu aproximativ trei luni înaintea evenimentului, ne mărturisesc ei amândoi. Totuși, s-a meritat fiecare secundă de muncă, pentru că, așa cum ne spune Eduard: „Am remarcat bucuria din ochii elevilor, profesorilor și absolvenților.”, iar Roberta exclamă: „Totul a fost la superlativ!”. Întrebați dacă au avut emoții din cauza publicului numeros, Roberta ne spune că experiența căpătată în cadrul altor evenimente organizate în liceu i-a oferit „încrederea necesară pentru a gestiona cu profesionalism acest moment”. Primul invitat pe care l-au chemat cei doi pe scenă a fost doamna directoare Ionela Neagoe, care ne-a emoționat până la lacrimi cu discursul dumneaei, în care a afirmat plină de mândrie că „Nu sunt cu diplomă lăzăristă, dar întreaga ființă a mea este Lazărul.”. Ce alt mod mai plăcut de a da startul discursurilor decât această confesiune pe care, de altfel, o știam deja cu toții atât de bine?
Totuși, o serată despre Lazăr n-ar fi putut exista fără lăzăriști. Cred că putem spune cu toții, cei prezenți, că am fost cel puțin surprinși atunci când, deși acul orar indica orele 19, Andreea Esca nu se afla în spatele pupitrului de știri al Pro TV – ci chiar în fața noastră. Fermecătoare ca întotdeauna, doamna Esca ne-a împărtășit câteva dintre amintirile preferate ale dumneaei din timpul liceului, despre profesorii preferați, dar un lucru a făcut specială toată această apariție: matricola pe care, chiar după aproape treizeci de ani, a purtat-o cu mândrie în piept, pe manșeta sacoului roșu, pentru încă o dată. La finalul discursurilor lor, fiecare invitat a primit, în semn de recunoștință, o diplomă de lăzărist, o insingă, dar și cartea liceului.
Andreei Esca i-a urmat un coleg de generație, Bogdan Popescu – profesor de Neurologie în cadrul Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, dar și fost redactor-șef al revistei „Speranțe” (precursor al publicației pe care o citiți chiar acum). Deși a urmat ani și ani de cursuri pe băncile altor instituții de învățământ, domnul doctor Popescu a mărturisit că Lazărul este cel care i-a rămas în inimă. O altă invitată, poate fără de care nu ați fi putut citi acum aceste rânduri (o lume greu de imaginat, știm) a fost Sofia Dobra, profesoară de limba română și doctor în filologie, dar poate, mai presus de toate, fondatoarea revistei „Speranțe”. Spun mai presus de toate, deoarece în ciuda propagandei comuniste, dumneaei a reușit să readucă speranța în sufletele tinerilor lăzăriști de la acea vreme prin publicarea creațiilor lor literare, motiv pentru care a și numit revista în acest fel.
În mod firesc, preaiubitul nostru eveniment nu ar fi fost complet fără recunoașterea și încurajarea artelor, domeniu în care lăzăriștii excelează de 165 de ani încoace. De aceea, am avut plăcerea să îl ascultăm pe domnul Liviu Lucaci, rector al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București. Absolvent al promoției ‘87, domnul Lucaci ne-a vorbit cu drag de liceul în care a studiat – o instituție care a produs și produce în continuare talente actoricești deosebite, pe care dânsul are plăcerea să le descopere în cadrul studenților UNATC.
Că tot veni vorba de teatru – și de modul în care acesta modelează caractere și creează nu numai artiști, dar și oameni –, nu putem menționa educația teatrală în Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” fără să vorbim de Andrei Gheorghe. Fiind un tânăr pasionat de tot ceea ce înseamnă teatru, acesta a fondat în 2006 Trupa de Teatru As, sub îndrumarea și susținerea doamnei director Ionela Neagoe. În prezent, Andrei este coordonatorul general al trupei și, fiindcă mereu pentru dânsul au contat vocile tinerilor pe care îi ghidează, a invitat câțiva dintre foștii săi elevi pe scena Operei Naționale ca să dezvăluie ce înseamnă pentru ei Trupa As și, în genere, teatrul.
Cu toții – unii elevi care au absolvit acum 10 ani, alții care au purtat tocile și roblele bleu ciel abia acum două veri – au vorbit cu mare drag și nostalgie despre iubirea lor pentru teatru și timpul petrecut în trupă, unde au format prietenii de-o viață, și-au creat amintiri eterne pe scena Sălii de festivități și s-au regăsit pe ei înșiși prin teatru. Unul dintre invitații lui Andrei a fost chiar Ana Crețu, actriță și fondatoare a cursurilor de teatru și a atelierelor de dezvoltare Dare to Drama. Dar mai multe despre Ana Crețu vă vom spune altcândva… momentan s-a terminat actul, s-au stins luminile și se trage cortina.
Cum teatrul și filmul sunt două arte surori, în ce mod am putea portretiza mai bine esența liceului nostru decât printr-un scurtmetraj realizat de clubul de cinematografie MOVLA, fondat de președintele Consiliului Elevilor, Mustafa Teke? Astfel, publicul a vizionat un material de aproximativ 10 minute, care cuprinde testimonialele foștilor și actualilor lazăriști, dar și fragmente prețioase din arhivă, totul într-o notă caldă, aproape nostalgică. De asemenea, acesta reprezintă doar o fază incipientă a unui proiect mult mai mare, care vizează documentarea liceului. Demersurile au fost demarate la inițiativa doamnei director împreună cu domnul profesor Sorin Mărgărit și a fost susținut de o echipă de la UNATC.
,,Întregul concept s-a bazat pe ideea de comunitate. Am reunit atât generații de lazăriști, cât și cadre didactice. Am vrut să arătăm că liceul nostru poate că este bătrân, cu o istorie frumoasă, dar are un suflet tânăr prin oamenii inovatori care îi calcă pragul.”, ne mărturisește Maria Baciu, directorul vizual al clubului și director de imagine și fotografie al Consiliul Elevilor.
Momentele actualilor lăzăriști au continuat cu cele ale Departamentul Artistic de muzică și dans. Astfel, șase adolescenți îmbrăcați asemenea faimoasele personaje din „Liceenii” au urcat cu încredere pe scenă și au interpretat fără emoții două melodii reprezentative, printre care și faimosul cântec „Ani de liceu”. Întrebat despre pregătirile din spatele reprezentației, Radu Matei, unul dintre actualii coordonatori ai Departamentului de muzică, ne-a spus că „probabil a fost mai multă muncă decât s-ar aștepta cineva care doar urmărește momentul”.
Nici pentru fetele de la dans nu a fost mai puțină muncă, care au interpretat cu o grație deosebită o succesiune de pași complicați care au rezultat într-o serie de dansuri demne de scena pe care au performat. Butnariu Sofia, una dintre cele două coordonatoare ale Departamentului de dans, ne-a mărturisit că „fetele au fost foarte încântate să danseze la Operă pentru că este o oportunitate foarte mare”. Chiar dacă au existat și emoțiile pe care le impune un astfel de loc, așa cum ne-a spus și Matei, „a fost un public cald și generos”.
Întregul program artistic „a dat o nuanță evenimentului, o notă sensibilă și profundă, care corespunde și cu prestigiul liceului”, după spusele lui Matei, iar Sofia a simțit că sunt „recunoscuți și importanți, mai ales pe plan creativ”. Ambii sunt de părere că este foarte important să existe astfel de evenimente pentru „a se observa evoluția liceului” și pentru „a se crea un pod între generații”, lucru cu care noi nu puteam fi de acord mai mult.
Încheierea marelui eveniment a fost marcată de niște momente muzicale profesioniste. Astfel, pe scenă a urcat cântăreața și compozitoarea Alexandra Ușurelu, premiată în repetate ocazii de Societatea Română de Radiodifuziune. Aceasta a fost la rândul ei elevă în Lazăr, mulțumind în prealabil profesorilor din timpul liceului pentru susținerea și aprecierile acordate. Melodiile sale angelice, dar totodată răsunătoare prin frumusețea versurilor, precum ,,Fata care chiar există”, au creat o atmosferă caldă și liniștitoare, chiar contemplativă, ce a cuprins întreaga sală.
Spectatorii bănuiau că ultimele acorduri delicate de vioară vor marca sfârșitul evenimentului, însă prezentatorii au propus mulțimii o schimbare de registru neașteptată. Vocalistul trupei VOLTAJ, Călin Goia, a apărut din culise și a început energic să anime publicul pentru cântecul ,,Din toată inima”, un strigăt patriotic în cinstea profesorilor și tuturor generațiilor de elevi care continuă să își pună într-un mod pozitiv și semnificativ amprenta asupra țării noastre. În aplauzele invitaților, spectacolul a luat oficial sfârșit într-un sentiment general de speranță, recunoștință și apartenență, specific comunității lăzăriste strânse.
Deși prin fața noastră s-au perindat zeci de invitați, starea de spirit din sală nu s-a schimbat niciodată. De fiecare dată când unul dintre ei rememora o experiență din liceu, nimeni din audiență nu se putea abține din a zâmbi, iar uneori aceste povești erau urmate de șușoteli ale oamenilor care își aminteau de propriile experiențe sau care chiar luaseră parte la întâmplarea povestită. Despre asta este magia Lazărului, așa cum spune și mottoul „Pentru unii un liceu, pentru noi un mod de viață!” – despre a te întâlni cu colegul tău de clasă după 20 de ani și a depăna cele mai frumoase momente ale vieții voastre, pe care le-ați împărtășit; despre a veni la liceu și a te simți de parcă ești acasă, despre a vedea tot personalul ca pe o a doua familie, iar lista poate continua la infinit. Personal, cred că oricine a trecut porțile Lazărului a știut, încă din acel moment, că nu exista un loc mai bun în care să fi putut crește, iar pentru asta, în încheiere, vrem să urăm lăzăriștilor de pretutindeni La mulți ani!; iar, bineînțeles, liceului fără de care acest articol nu ar fi existat: La mulți ani Gheorghe Lazăr!
Text: Silvia Bușcan, Alexandra Frunză, Roxana Gherase, Luca Gutuman
DTP: Maria Pavel