
Fie viața o linie dreaptă cu direcție ce are doar un punct de început, îndreptându-se spre un punct final, neștiind niciodată când va ajunge la acesta. Până când se întâmplă, iar dreapta se oprește în acel punct. Iar atunci, totul trece la trecut. Dacă aș merge pe clișee, aș spune că transformarea acestei semidrepte într-un simplu segment pe axa timpului este ceva total tragic, că moartea este amenințarea supremă și că sumbrul este doar un alt sinonim al morții.
Viața dispăruse de pe Pământ. „Planeta Albastră” despre care învățasem cândva devenise acum nimic mai mult decât o rocă imensă în spațiu. Cărțile Sci-Fi mereu descriau potențiale cataclisme care vor duce la apocalipsă sau un soi de catastrofă cauzată de om ce va avea efecte ireversibile, însă niciodată nu m-am gândit că se va întâmpla asta, nici pe departe că voi trăi să o văd.
Desigur, este aproape imposibil să contest faptul că moartea unei persoane din viața ta nu poate fi nimic altceva decât trist, însă ce pot face este să ofer o altă perspectivă asupra vieții. Revenind la aluziile geometrice făcute mai sus, aș vrea să menționez că liniile orientate nu reprezintă doar trecerea timpului pe o axă, ci, chiar mai des, o mișcare. O mișcare ca a unui atlet ce aleargă la un maraton — pleacă dintr-un punct și termină într-altul. Aleargă, obosește, continuă, obosește din nou și așa mai departe; toate acestea, însă, cu un singur lucru în minte — finalul. Fie, ipotetic vorbind, acel final moartea. Primul său instinct ar fi să se oprească, cum ar face oricine altcineva.
În acel moment, perspectiva noastră s-ar schimba. Poate că ne-am gândi „De ce aș mai alerga? Clar nu este același final care a fost promis la început.”, „Moartea cui? A mea?”. Ambiguitatea acestei ipoteze ne oferă spațiu de discuție – „De ce ne este frică de moarte?”.
Dar uite-mă aici. Memoria mea este încețoșată. Țin minte doar că, după ce m-am trezit, prima și singura persoană care mai era vie era o fetiță. Nu o cunoșteam, dar era singură, ca mine. Au trecut 15 ani de atunci și, cumva, nu a renunțat niciunul dintre noi la speranță, la ziua de mâine.
Atașamentele materiale și frica de a pierde „tot ce ai” se regăsesc în multitudinea de răspunsuri pentru întrebarea de mai sus. Trăim într-o lume materială, așa că este clar că posesiile materiale și universul tangibil joacă un rol foarte important în traiul nostru zilnic. Atașamentele materiale pot fi privite, totuși, prin diferite prisme, raportându-ne la alte culturi din jurul lumii. Spre exemplu, în culturile budiste se practică înmormântarea în cer, în care corpul este oferit vulturilor cu scopul de a continua ciclul natural al vieții și morții.
Trecând atât de mult timp, însă, mă gândesc care ar fi scopul. Toți care ne-au fost dragi nu mai sunt cu noi și chiar nu mai avem nimic de pierdut. Totuși, ea este încă tânără, ar fi putut să facă atât de multe, însă nici măcar nu poate să înțeleagă complet ce este un anotimp. Oricât de mult i-aș explica, conceptul de ciclu sună a fantezie în lumea în care trăim — nimic schimbător, totul lipsit de viață, cu ocazionalele rămășițe de mâncare.
Desigur că, de-a lungul istoriei, legătura dintre viață, moarte și spiritualitate a fost extrem de strânsă, însă de multe ori putem să uităm de acest lucru, focusându-ne prea mult pe ce putem vedea în fața ochilor. Aici apare și frica de moarte. Pe lângă cele menționate mai sus, ne-ar fi ușor să omitem faptul că moartea este doar o altă parte a vieții, că este doar o bucată dintr-un ciclu natural — ne putem gândi la primul ciclu pe care îl învățăm încă din copilărie, anotimpurile. Însă nimeni nu va spune despre o frunză dintr-un copac că uscarea și căderea acesteia reprezintă ceva tragic precum moartea naturii, deoarece cu toții știm că acel copac va crește o coroană nouă de frunze, iar ciclul va continua.
Mâine se fac 16 ani de când totul a început. Sau, mai degrabă, de când totul s-a terminat. 16 ani de când eu aveam 16 ani și am găsit acea fetiță, speriată și singură. Ieri a fost o zi grea, deoarece găsisem un săculeț de semințe cu câteva zile înainte în ce obișnuia să fie un siloz și, surprinzător, semințele încă erau în stare optimă. Ar fi fost o descoperire total revoluționară dacă le-am fi putut planta, însă solul este mult prea uscat pentru a cultiva ceva, așa că tot ce puteam face era să le mâncăm. Din păcate, când era rândul ei să le mănânce, le-a scăpat, iar noi am decis că nu putem mânca ceva odată ce a fost pe jos. Nu m-am putut supăra pe ea, încă o văd ca pe un copil, însă astăzi suntem destul de înfometați. Începusem să mă plimb prin zonă și am ajuns în locul în care am mai poposit, moment în care le-am văzut. Semințele scăpate încolțiseră, ca prin magie, pe o parte mai întunecată a solului.
O altă abordare asupra morții o are cultura mexicană, prin tradiția el Día de los MuertosX , o sărbătoare celebrată anual încă de pe vremea aztecilor. Aceasta portretizează moartea drept ceva colorat, aproape plin de veselie, scopul ei fiind respectarea celor ce nu mai sunt printre noi. În zilele sărbătorii, este spus că cei ”de pe lumea cealaltă” X revin printre noi să pășească pe același sol. Astfel, în loc să se pună într-o lumină sumbră stingerea cuiva, acest lucru este acceptat, toate lucrurile întâmplându-se „cu un scop”.
Acceptarea este, probabil, cel mai important factor în discuția despre moarte. Revenind la maratonul de mai sus, acceptarea că finalul cursei este moartea ar duce la o motivație mai mare să faci anumite lucruri până la final, doar ca să poți muri liniștit și împlinit. Mai mult înțelegerea că orice lucru se întâmplă cu un scop ne poate ajuta să ne învingem frica de moarte și să ne detașăm mai ușor de anumite posesii materiale, totul fiind, într-un final, trecător.
Totul se întâmplă cu un scop. Acesta este singurul lucru la care mă gândesc. Sigur, dacă nu s-ar fi scăpat semințele atunci, poate că acum nu am fi fost înfometați. Dar dacă nu s-ar fi scăpat semințele atunci, acum nu aș fi știut că mă înșelam în privința solului și că, într-un final, poate exista un viitor, un nou început pentru viața pe Pământ.
Și totuși, de ce? De ce ar fi vrut acest personaj să vadă un viitor asigurat pentru planeta sa? Consider că răspunsul este undeva printre rândurile de mai sus, însă tot cumva ambiguu. Clișeic, concluzia ar fi că este important să ne bucurăm de timpul pe care îl avem pentru că nici nu avem mult și, chiar dacă am stabilit că între viață și moarte există un ciclu, un tandem, timpul este ireversibil. Metaforic, linia orientată spre moarte pe care aleargă atletul dintr-o lume post-apocaliptică cu un sac de semințe în mână gândindu-se că de fapt aleargă pe un cerc și într-un final va ajunge să fie prânzul unui vultur se va lovi cândva de un punct ipotetic.
Atunci totul a devenit alb. Se terminase. Maratonul se terminase. Când am văzut anunțul pentru un maraton virtual cu ochelari VR nu m-am gândit că voi trece prin această experiență, însă nu o regret. Maratonul care are la sfârșit moartea. Cine s-ar fi gândit? A fost puțin cam anticlimactic. Mă așteptam să apară un text mare în fața mea care să zică
SFÂRȘIT.
Text: Iliescu Victor
Grafică: Maria Baciu
DTP: Mihaela Ursu