„Mândrie și Prejudecată” (nu) e overrated

Octombrie 1796. Jane Austen iese din salon, împreună cu ceaiul de la ora 5. Se așază la măsuța ei coquette din lemn alb, introduce pana în călimara cu cerneală și așterne pe hârtia gălbuie primele cuvinte ale romanului „First Impressions”. Mai soarbe ocazional din ceșcuța de porțelan, pe care o așază apoi cu grijă pe farfuria cu același model. Când i se termină ceaiul, se termină și după-amiaza de redactat primul capitol al viitorului roman „Mândrie și Prejudecată”.

Octombrie 2024. Părăsesc bucătăria după ce mi-am preparat cel mai savuros Pumpkin Spice Latte. Afară plouă, în timp ce eu mă afund în fotoliul meu cozy, cu păturica pufoasă peste picioare și sweater-ul meu preferat. Deschid unde am lăsat semn în cărticica de dragoste pe care o citesc acum, „Mândrie și Prejudecată”. În timp ce citesc mai sorb ocazional din cafeaua atent pregătită și închei după-amiaza când se termină și latte-ul.

Nimic ciudat în comportamentul meu, nu? Cine nu se bucură de o zi ploioasă de toamnă cu o carte bună, o cafea și un sweater? Totuși, de ce pare atât shady discrepanța dintre activitățile mele și situația scriitoarei? Să ne gândim la cum stăteau lucrurile la sfârșit de secol XVIII. Da, lovise iluminismul, da, se presupune că oamenii erau mai inteligenți, însă ce facem dacă în categoria acestor oameni intrau doar bărbații? Și nu, nu mă refer că femeile nu erau inteligente – mă refer că ele nu erau considerate „oameni”. Ca femeie, dacă aveai orice fel de meserie în secolul XIX, erai privită cu dezgust, din moment ce a munci și a produce bani era „treaba bărbatului, capul familiei”. Deci, Austen nu face altceva decât să ajute la mișcarea feminismului, alături de alte scriitoare. Pentru prima dată, femeile joacă un rol principal în romane și nu sunt portretizate după modelul fetei supuse și cuminți. Austen crează personaje autentice – femei curajoase, puternice și inteligente, riscându-și reputația în înalta societate, echivalentul unei sinucideri sociale în termeni moderni.

În schimb urmează să mă sinucid eu social când vă voi spune că am citit „Mândrie și Prejudecată” la 13 ani și mi s-a părut, citându-mă: „mid” și „overrated”. Știu… știu… rușinos din partea mea. Dacă nu aș fi aflat despre contextul în care și-a scris Jane Austen romanele, probabil că aș fi ajuns să îmi iau cancel până acum, deci consider că este de datoria mea să vă culturalizez, în cazul nefericit în care aveți și voi păreri questionable despre anumite cărți. Revenind la povestea despre contexte – în funcție de situația pe care o studiază, ele pot fi de mai multe feluri: auctorial, critic, literar, filosofic și socio-istoric.

Începem analiza primului context cu o poveste ce îl are în prim-plan pe unul dintre cei mai cunoscuți autori de origine rusă – Fiodor Dostoievski. Titluri precum „Frații Karamazov”, „Idiotul”, „Crimă și pedeapsă” eclipsează nuvela „Jucătorul”, apărută în anul 1866 și scrisă, dacă vă vine să credeți, în doar 26 de zile. Povestea este una scurtă și urmărește viața unui bărbat dependent de jocuri de noroc, însă ceea ce o face să fie cu adevărat autentică și valoroasă este contextul său auctorial. Dostoievski, aflat în datorii imense la acea vreme, încheie un contract ce îl obligă să redacteze o carte în mai puțin de o lună. În cazul contrar, în care nu ar fi respectat anumite condiții, era obligat să își cedeze drepturile de autor pentru următorii nouă ani. Putem spune că redactarea romanului a fost în sine un fel de joc de noroc, din moment ce datoriile lui Dostoievski se trăgeau, ați ghicit, chiar din păcănele. Deși scrisă în mai puțin de patru săptămâni, nuvela reprezintă o oglindă a lui Dostoievski însuși, care te împinge să privești jocurile prin ochii unui jucător și să simți adrenalina, speranța și eșecul resimțit de un om dependent. Deci contextul auctorial se referă la autor și la evenimentele din viața personală ce l-au influențat să scrie o anumită carte. Informații de acest fel nu sunt foarte greu de aflat, din moment ce majoritatea cărților clasice sunt însoțite de o prefață cu informații despre viața autorului. Recunosc, obișnuiam să dau skip la partea aia, dar sunteți aici ca să învățați din greșelile mele. Data viitoare când încerci un autor nou, poate dai un search pe Google înainte și vezi cu ce s-a ocupat omul respectiv. S-ar putea să te atragă mai mult povestea de pe Wikipedia decât cartea în sine…

Poate cu acel search vei afla puțin și despre filosofia de viață a scriitorului, ce crede el despre moarte, divinitate, timp, care este sensul omului, valorile după care se ghidează – în alte cuvinte, contextul filosofic al operelor lui. Conștient sau inconștient, autorii își transpun ideologiile pe hârtie, le strecoară printre personaje, încercând prin intermediul lor să-și răspundă la întrebarea „Care este sensul vieții?”. Interesați-vă de curentele filosofice apreciate de autorul pe care îl citiți, de perioada și modul în care au apărut sau doar ce presupune fiecare – porniți de la imaginea de ansamblu și apoi mergeți în specific. Spre exemplu, pentru Franz Kafka condiția umană depășește pragul de tragic, depresiv, patetic; viața devine pur și simplu absurdă, fără sens. Având acest fapt în minte, operele lui, dar nu numai, pot fi citite, înțelese și privite cu alți ochi. „Într-o bună dimineață, când Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare.” Așa începe nuvela „Metamorfoza”, una dintre cele mai populare opere ale autorului, ce are, la prima vedere, o premisă total absurdă.

Criticii, însă, i-au atribuit operei lui Kafka înțelesuri raționale, în ciuda absurdismului său. Spre exemplu, o teorie ne spune că transformarea lui Gregor în gândac poate fi o alegorie a antisemitismului și nevoia anumitor oameni de a extermina o rasă pe care o consideră „hidoasă”. Altă teorie sugerează că autorul a prevăzut prăbușirea imperiului Austro-Ungar din 1918, când locuitorii acelui stat, și inclusiv Kafka, s-au trezit peste noapte fără nimic, rămânând fără o identitate proprie. Alți critici au văzut „Metamorfoza” prin intermediul relației problematice dintre autor și tatăl său, care își disprețuia fiul și îi returna mereu manuscrisele necitite.

Fenomenul poartă numele de context critic, și se referă la opinia literară a specialiștilor care se găsește, de cele mai multe ori, sub formă de prefață. Anumite aspecte ale cărților clasice pot fi inaccesibile cititorului obișnuit, din moment ce necesită un grad mult mai avansat de atenție și cunoștințe. Astfel de contexte pot conține informații cu privire la legătura pe care o are opera respectivă cu alte creații, alți autori, alte fenomene și servește drept un foarte bun „translator” sau un „intermediar” între cititor și scriitor. Acum sigur, pentru cărțile apărute în secolul XXI nu prea există astfel de materiale, dar tocmai din acest motiv poți deveni propriul tău critic. Nu trebuie decât să citești o carte sau două de critică literară… Știu că ideea sună scary, mai ales pentru booktok girlies care nu iau totul atât de deep, însă după un mic research, am descoperit câteva cărți chiar ușurele de unde poate începe oricine: „Critical Theory Since Plato” de Hazard Adams, „The Artist as Critic” de Oscar Wilde, „How to Read Literature Like a Professor” de Thomas C. Foster, sunt doar câteva titluri ce pot fi citite de plăcere și în urma cărora să și rămâi cu ceva util.

Dacă tot am vorbit mai devreme de Kafka și de absurdismul său, nu putem să nu-l menționăm și pe Albert Camus, scriitor și filosof algerian ce a împărțit cu el aceeași filosofie de viață. Deși credința lor era una foarte asemănătoare, modul în care au portretizat-o a fost diferit, însă nimeni nu poate nega influența operelor lui Kafka asupra celor de Camus. Să luăm ca exemplu „Metamorfoza” și „Străinul” (una dintre cele mai cunoscute opere ale autorului algerian). Ambele creații sunt menite să transmită sentimentul de futilitate și fragilitate al vieții, însă, în timp ce Kafka se folosește de elemente fantastice, ireale, absurde în esența lor prin simplul fapt că nu se pot adeveri (să te trezești gândac, spre exemplu), Camus preferă o reprezentare mult mai realistă, depresiv de realistă și de întunecată chiar, folosindu-se de elemente din viața sa. Mai multe informații despre influența lui Kafka asupra lui Camus se găsesc îndeosebi în eseul său „Mitul lui Sisif”, ce abordează mult mai multe teme centrate în jurul filosofiei sale despre absurd. Nu vă limitați în a citi doar ficțiune! Încercați și puțină eseistică de la autorul pe care îl studiați la momentul respectiv. În general, autorii prezintă tendința de a răspunde altor opere sau altor scriitori prin intermediul propriilor creații. Acest fenomen reprezintă o ramură a contextului literar, ce răspunde întrebărilor referitoare la perioada și curentul literar în care se încadrează opera. Cu ce se diferențiază romanul față de alte scrieri anterioare, ce ideologii aduce în lumină, cum au influențat ele autorul, opera și cine s-a inspirat din ele în continuare câteva caracteristici ale acestui tip de context, care merită și el studiat.

Ultimul tip de context, cel socio-istoric, se referă la cunoașterea perioadei în care se petrece acțiunea unui roman, dar și a societății în care a trăit scriitorul. Autorii au prezentat de-a lungul istoriei tendința de a comenta aspectele care nu le convin la societatea curentă, iar exemplul cu Jane Austen de la începutul articolului este doar una din multele manifestări ale acestui tip de context. Putem vorbi de „Călătoriile lui Gulliver”, roman în care Jonathan Swift își expune subtil și plin de ironie ideile iluministe; sau de George Orwell care atacă totalitarismul în „Ferma Animalelor” și „O mie opt sute nouăzeci și patru”; sau chiar și de băiatul nostru Caragiale, care ia la mișto scena politică a României în creațiile sale dramatice. Deși exemplele prezintă perioade și zone diferite, ele au în comun faptul că autorii își transmit dezacordul cu privire la un anumit element din perioada istorică în care se aflau. Practic, ce vrea să ne spună contextul socio-istoric este că istoria și literatura sunt două bff’s care vin la pachet. Istoria e o materie dificilă și stufoasă, nu neg aceste lucruri, însă cu acel mic search pe Google poți afla câteva informații basic despre problemele societății de la acea vreme și să vezi dacă se regăsesc, într-o formă ceva mai subtilă, și în romanul pe care îl citești.

Deși anumite elemente de context se regăsesc în mai multe categorii, contextele în sine rămân diferite și este necesar să le luăm împreună pentru a avea o imagine completă asupra operei. Da, da, scopul principal al lecturii este de a te relaxa și sunt perfect conștientă că ce am scris eu aici presupune să citești mai multe lucruri decât opera în sine. Evident că nu de asta o să te apuci să faci de fiecare dată când citești o carte nouă, dar în timp, dacă te familiarizezi cu anumite concepte și perioade, o să-ți vină natural anumite opinii referitoare la carte, iar la finalul ei o să poți spune mai multe decât „Mda, mi-a plăcut, a fost frumoasă”. E important să înțelegem măcar ce a vrut autorul să-ți transmită ție, cel care stă acum în fotoliul său cozy, ascultând Taylor Swift și de ce a vrut să îi citești „cărticica”. La finalul zilei știu și eu că it’s not that deep și că majoritatea cărților contemporane nu au alt scop în afara divertismentului, însă este important ca măcar clasicele să le tratăm ca atare. Tot ce v-am împărtășit aici este pentru binele vostru… Poate voi nu veți ajunge să spuneți la final de „Mândrie și prejudecată” că „Mda, a fost cam mid”…

Text: Silvia Bușcan
Foto: Ana Mihai
DTP: Alexia Voinea

Contact Us