Istoria secretă a defectului fatal

„Există oare așa-numitul „defect fatal”, vreau să spun fisura aceea vizibilă, întunecată, care străbate chiar mijlocul unei vieți, există el oare în afara literaturii? (Istoria secretă – Donna Tartt)”.
 Vom presupune că nu, că doar noi, oamenii, suntem sceptici din natură și încăpățânați prin alegere. Vom bănui că defectul fatal este un concept aplicat numai personajelor, nu și persoanelor, prins în pagini, nu și-n viață, care își are rostul doar în locul său de baștină: literatura. Acum, este oare presupunerea aceasta una corectă? Putem spune că, în mare parte, da, este.


Istoria secretă a defectului fatal începe în Grecia Antică, unde se naște termenul „hamartia”, care se traduce drept „a rata semnul” sau „a greși”, un concept asociat în general tragediilor grecești. Utilizarea lui indică fie defectul unui personaj, care în mod iremediabil îi croiește o soartă dezastruoasă, fie o eroare de moment a acestuia, care conduce la inevitabila sa decădere în abisul disperării. În ambele cazuri, este clar că hamartia nu e văzută ca un prevestitor al vremurilor bune.

Însă, o dată am menționat un defect, apoi am vorbit despre o eroare, două lucruri destul de diferite care împărtășesc totuși umbrela termenului grecesc. Hamartia reprezintă o greșeală prin ignoranța, lipsa de judecată sau neatenția protagonistului ce o săvârșește și un defect printr-o caracteristică inerentă, înnăscută, cumva oferită de către soartă personajului care a fost atât de nenorocos încât să o posede. Practic, una este un moment de slăbiciune și cealaltă o slăbiciune în sine. Sunt asemănătoare, însă diferența este sesizabilă.

Acum că știm că hamartia provine de la greci și că își are locul în literatură, avem răspunsul la întrebarea „De unde?”. Totuși, relevantă ar fi și curiozitatea „De la cine?”. Când ne gândim la tragediile Greciei Antice – și la polemici filosofice, precum se întâmplă să fie articolul acesta – ne răsar câteva nume în minte, printre care negreșit se află și Aristotel. În lucrarea sa „Poetica”, el este primul care introduce „hamartia” și care inițiază (voit sau nevoit) contradicțiile de semnificație, optând mai degrabă pentru traducerea de „greșeală” fatală. Singurul context în care el pictează termenul drept un defect în literatura dramatică este cu referire la calitatea eroului tragic – nici prea virtuos sau de rang înalt, dar nici malefic, sau fără busolă morală – de a trezi mila și frica cititorului prin schimbarea tragică a destinului său. Astfel, defectul fatal este însăși natura inocentă, inofensivă a personajului, ce îl face nu numai plăcut de public, dar și susceptibil unui sfârșit tragic care cauzează catharsis (adică are un efect puternic, purificator și emoționant, asupra publicului).

Ok , s-a sunat clopoțelul, s-a terminat ora de filosofie, putem să îi băgăm înapoi în ghiozdan pe Aristotel și pe greci. Ce-i de reținut în urma explicației (lungi) despre hamartia este că umbrela termenului include atât posibilitatea unei greșeli, cât și a unui defect fatal. Însușirea ei tragică provine din sfârșitul dezastruos, dar (atenție!) și din faptul că trăsătura inerentă este unicul neajuns al unui protagonist perfect din orice alt punct de vedere. Nu e doar un defect, ci e și „fatal”, pentru că însăși existența sa este singura cauză a declinului personajului; dacă nu ar fi existat această „fisură”, nu ar fi existat o tragedie de povestit.

Vorbind de tragedii, hai să și menționăm câteva. Un exemplu mitologic – folosit în timpurile noastre cu sens metaforic pentru defectul cuiva – este Ahile, a cărui singură slăbiciune era călcâiul său. Deși nu e vorba de o caracteristică morală, acest „călcâi al lui Ahile”, reprezentând singura parte vulnerabilă a unui corp în rest invincibil, este de asemenea unicul motiv al decăderii eroului grec. O altă instanță mitologică mai e și Oedip, din „Oedipus Rex”, a cărui mândrie exagerată – numită și hybris – l-a condus la sfidarea dorinței zeilor și încercarea de a fugi de soarta predestinată, ajungând însă să-și îndeplinească de unul singur ursita de care se temea.

Hamartia a avansat de-a lungul timpului și în literatura clasică, drept metodă de construire a personajului și a firului narativ în jurul unei decizii sau a unei trăsături definitorii protagonistului. Shakespeare s-a jucat cu hamartia în piese precum „Hamlet”, în care personajul cu același nume este victima propriei îndoieli, ce îl determină să amâne decizii cruciale și conduce la inevitabila lui moarte, și „Othello”, în care gelozia protagonistului este motivul uciderii fără motiv a soției din cauza unei bănuieli false, și ulterior catalistul propriei sinucideri.

În vremurile moderne, există cărți precum seria literară „Percy Jackson și Olimpienii”, care readuc la viață conceptul grecesc de hamartia prin atribuirea tinerilor semizei defecte care îi fac susceptibili la greșeli mortale pe parcursul aventurilor periculoase. Printre ele se numără loialitatea excesivă, ambiția, vanitatea, ranchiuna, și alte multe atribute a căror apariție este firească în timpul anilor de adolescență, dar care, în contextul literar, fantastic, pot fi fatale posesorilor.

Datorită folosinței sale în literatură, odată cu adaptările ecranizate, defectele fatale apar și în filme. În „Black Swan”, hamartia balerinei Nina Sayers, jucată de Natalie Portman, este perfecționismul. Deși această caracteristică, precum multe alte defecte fatale, își are originea în intenții respectabile, ușor de înțeles, excesul dorinței de a fi nu numai bună, ci excelentă, o conduce pe Nina la declinul într-un spațiu mental precar și prăbușirea în abisul nebuniei. Sfârșitul filmului captează adâncimea decăderii sale prin sublinierea defectului ei fatal: „Am simțit-o. Perfect. A fost perfect.”

Noi întâlnim acest „defect fatal” în aproape orice lucrare literară, și consecvent în majoritatea filmelor și serialelor, fie că îi sesizăm sau nu prezența. Dar, pentru a reveni totuși la citatul de început, putem oare găsi această hamartia în afara cernelii pe foaie și exceptând tipologia eroului tragic? Un lucru interesant este că termenul grecesc are aplicații în teologia creștină, fiind utilizat în Septuaginta și Noul Testament. El are mai multe nuanțe, toate însă legate de echivalentul creștin al defectului fatal: păcatul. Una dintre ele se bazează pe principiul „greșelii” fatale, din cauza unei omisiuni sau erori în gândire și simțire sau vorbire și acțiuni. A doua se referă nu numai la acțiunea omului de a păcătui, dar chiar la păcat ca ființă separată ce înrobește omul. Însă, o a treia interpretare, una mai complexă, asociază termenul „hamartia” căderii omului în păcat, sau așa-numitului păcat originar. Această variantă se apropie cel mai mult de caracteristica „defectului” fatal prin faptul că este evenimentul care, conform teologiei creștine, a înclinat omenirea spre păcat, fiind un caracter înnăscut pentru om să fie tentat de păcate și de acțiunea de a păcătui.

Pentru a sumariza tot, în cuvintele înțelepte ale lui Hannah Montana, „nimeni nu-i perfect”… okay…poate asta nu e cea mai bună concluzie la un articol despre filosofia grecească și literatura dramatică. Dar, ce-i drept, defectul fatal este o realitate care depășește povestea protagonistului din cartea care stă la tine pe birou sau plot-ul serialului început pe laptop care conturează personaje imperfecte cu scopul de a fi interesant pentru cei care se uită. Noi nu avem defecte fatale ca să ne încadrăm în tipologia tragediilor grecești sau în cărțile lui Aristotel, însă există o sursă de inspirație pentru însăși existența acestor concepte.

Așadar, există defectul fatal undeva în afara literaturii? „Obișnuiam să cred că nu. Acum cred că da. Și cred că defectul meu fatal este următorul: […]”

Text: Roxana Gherase
Foto: Sorana Ilie
DTP: Sara Andrei

Contact Us