
Cu tot cu oase… Cu tot cu oase… Cu tot cu oase. Foamete. Iubire. Foamete și iubire. Două nevoi umane de bază, două concepte care se completează. Cât de mult poți să iubești pe cineva fără să faci rău cuiva, ție sau lui? Îl consumi și îl consumi, până nu mai rămâne nimic din ce a fost, iar sufletele vi se contopesc într-o înfățișare metafizică.
Ți se pare că fenomenul numit canibalism este cu mult mai diferit de iubire? Până la urmă, la bază se află aceeași idee: consumare fizică, respectiv spirituală. Ei bine, dragă cititor, artiștii vremii și-au dat seama de această asemănare cu mult înainte ca noi să fi existat și, folosindu-se de ea, au creat ce au știut mai bine – artă. Înainte să ajungem acolo, simt nevoia să îți explic câteva lucruri.
În primul și primul rând, canibalismul. Canibalismul este consumarea de către oameni a altor persoane, de obicei din cauza credințelor religioase sau pur și simplu a foametei. Spun „este” pentru că, deși ar putea părea neobișnuit, în majoritatea țărilor nu există o lege care să condamne explicit consumul de carne de om de către alți oameni. De-a lungul anilor, canibalismul a devenit o obișnuință în cadrul popoarelor asiatice. De exemplu, chinezii credeau că dacă mănânci organul sănătos al cuiva, îți poți vindeca propriul organ.
Când a apărut canibalismul în artă? Surprinzător, el stă chiar la baza mitului creator al mitologiei grecești. Se spune că Cronos (Uranus, dacă vrei varianta romană) și-a mâncat proprii copii pentru a nu îi fura poziția de conducător suprem al lumii. În unele versiuni, Cronos îi spune soției lui că își mănâncă odraslele tocmai pentru că le iubește. Tabloul „Saturn devorându-și fiul”, reprezentarea acestui moment pictată de Francisco Goya, expus astăzi în Madrid, a fost subiectul mai multor controverse, cu diferite interpretări fiind luate în considerare. Cea mai vehiculată a fost aceea că tabloul face referire la consumarea de către tați a propriilor copii în timpul războaielor și revoluțiilor. Dacă acești tați își iubeau cu adevărat copiii, i-ar fi sacrificat doar pentru ca ei să trăiască?
Literatura a fost prima formă de artă care a preluat acest obicei și l-a preschimbat în cuvinte pe pagină. Homer descrie în Odiseea cum, atunci când se întâlnesc cu niște ciclopi canibali, unul dintre marinarii lui Ulise se sacrifică pentru ca restul echipajului să trăiască și să ajungă acasă. În acest fel, ultimul lucru pe care îl face este sacrificiul suprem, o viață pentru mai multe vieți, dovedind cât de mult își prețuiește camarazii. Un alt exemplu literar este opera Hansel și Gretel , inspirată de Marea Foamete din Germania anilor 1300. Atunci, oamenii au început să se mănânce între ei, pentru a nu muri de foame. Bătrânii s-au sacrificat și au devenit astfel hrana celor mai tineri, sau copiii au devenit hrana propriilor părinți. Practic, atunci când Hansel și Gretel sunt alungați din cauza foametei, ei sunt găsiți de o vrăjitoare care încearcă să îi mănânce, ca mai apoi cei doi frați să o ucidă. O variantă românească, mult mai brutală, a poveștii spune că cei doi frați se întorc acasă, iar mama o obligă pe Gretel să-și mănânce fratele. Fata alege să păstreze inima și oasele lui Hansel, pe care le bagă în trunchiul unui copac. Astfel, deși el a murit, ucis de foametea ei, băiatul continuă să trăiască prin iubirea surorii lui, care rămâne vie pentru totdeauna, trăind în copacul de lângă casa lor.
După exemplul literaturii, îndeaproape a urmat epoca shakespeariană de inspirație greco-romană. Piesa lui, Titus Andronicus, expune povestea Tamorei și a fiilor ei. Această tragedie se termină cu Tamora, care ajunge să-și mănânce proprii fii. Acest final este o metaforă care ilustrează că toate suferințele băieților au fost cauzate de faptul că erau fii Tamorei, motiv pentru care au și murit. Tamora îi consumă și îi consumă, transformându-se ușor dintr-o mamă iubitoare într-o persoană plină de ură și răzbunătoare. Literatura, fie ea dramatică sau în proză, a creat un precedent pentru folosirea metaforei canibalismului, ca formă consumatoare de iubire, dar totuși fără de care aceasta nu ar putea exista.
Muzica a avut nevoie de câteva secole pentru a se adapta acestei metafore (pentru că din păcate Beethoven nu prea putea exemplifica canibalismul), dar încetul cu încetul au apărut mai multe melodii, chiar populare, cu o astfel de tematică. Printre ele se numără, Strangers a lui Ethel Cain, Savior Complex a lui Phoebe Bridgers, vampire a Oliviei Rodrigo. Vampirismul este considerat tot o formă de canibalism, fiind și ea foarte întâlnită de-a lungul istoriei. Melodia Strangers o găsește pe Ethel fiind mâncată de iubitul ei, tocmai pentru că o iubea prea mult și voia să o păstreze doar pentru el toată viața. Iubirea era împărtășită, ea dăruindu-se complet lui și acceptând să fie mâncată, ba chiar încercând să îi facă pe plac dincolo de moarte. Savior Complex, scrisă de Phoebe Bridgers, conține în outro versul „Baby, you’re a vampire/You want blood and I promised” („Dragă, ești un vampir/ Vrei sânge și eu ți-am promis”). El ilustrează suișurile și coborâșurile oricărei relații amoroase, arătând cum o relație cu o persoană care se urăște pe sine te face să nu mai simți bucuriile vieții, să fii secat de puteri. Melodia Oliviei Rodrigo, vampire, se bazează în totalitate pe vampirism, creând o metaforă față de persoana care o folosea, în timp ce ea i se dedica complet, iubindu-l necondiționat.
Cel mai celebru exemplu din lumea cinematografiei este filmul Bones and All (inspirație și pentru titlul acestui articol dacă nu te-ai prins), lansat în anul 2022, sub direcția regizorului Luca Guadagnino. Acțiunea filmului este bazată pe clișeul filmelor nord-americane, doi tineri care pleacă la drum pentru a căuta mama fetei, iar în această perioadă de timp se îndrăgostesc unul de celălalt. Ce deosebește acest film de restul Hollywood-ului? Ei bine, cei doi tineri se întâmplă să fie canibali, care (!SPOILER ALERT!) se întâmplă să fie copiii altor canibali. Filmul se termină atunci când băiatul, Lee, jucat de Timothée Chalamet, este rănit grav de Sully, un canibal bătrân pe care fata, Maren, îl cunoaște la începutul filmului. Lee, cu ultima lui suflare, îi spune lui Maren: „Doar iubește-mă și mănâncă!”. Fata îl ascultă, pentru că știe că aceasta este singura metodă prin care el poate supraviețui, devenind parte din ea, pentru că, dacă nu ar fi fost împreună cu ea, băiatul încă ar fi trăit. Titlul filmului provine din interacțiunea tinerilor cu un canibal mai experimentat, care le spune lui Lee și Maren că dacă mănânci o persoană „cu tot cu oase” capeți o nouă perspectivă asupra vieții, total diferită de tot ce știai înainte.
Iubirea se referă la un atașament puternic față de o persoană. Dar, cât de multă iubire nu mai e iubire? Poate iubirea să devină mai mult de atât fără să-ți dai seama? Nevoia de iubire este cea mai consistentă în viața de zi cu zi, dar merită cu adevărat? Răspunsul la această întrebare poate fi dat doar în momentul în care, cu mâna pe inimă (la propriu sau nu), îi poți spune persoanei de lângă tine: „Doar iubește-mă și mănâncă!”.
Text: Gutuman Luca
Grafică: stefania trandafir
DTP: Mihaela Ursu