
Știți momentele alea când reușești ceva și toată lumea te laudă, dar în mintea ta sună o voce care spune: „Eh, a fost doar noroc., data viitoare o să vadă toți că nu sunt chiar atât de tare.”? Dacă da, felicitări, bun venit în club! Ai dat nas în nas cu sindromul impostorului – o stare psihologică în care, chiar dacă ai dovezi clare că ești competent/ă, tot simți de parcă toți ceilalți sunt mai buni și tu doar „te-ai fofilat” cumva să ajungi aici. Începi să crezi că nu meriți succesul, că sigur e doar o eroare a Universului, iar în curând toți se vor prinde de „adevărata ta valoare”. Bineînțeles, e doar o minciună pe care creierul tău adoră să ți-o spună. Adevărul e că în liceu, cu toate testele, activitățile extra-școlare, presiunea notelor și comparațiile cu cei din jur, e ușor să cazi în această capcană. Școala nu prea ne învață cum să ne apreciem pe noi înșine, nu-i așa? Suntem mereu concentrați pe următorul lucru de pe listă: „Ce mai am de învățat?”, „Cum mă compar cu alții?”, „Ce părere are X despre ce fac eu?”. Însă, rareori ne gândim: „Ce am făcut bine azi?”, Ce-mi iese grozav?”. Și eu am trecut prin asta. Așa că hai să-ți povestesc cum am învățat să fac pace cu sindromul și, surprinzător, să-l controlez mai bine.
Povestea începe odată cu debutul anilor de liceu. Am intrat la unul dintre cele mai bune licee și, brusc, m-am trezit înconjurată de oameni care păreau că știu exact ce fac. Mă simțeam bulversată și încercam să-mi dau seama dacă știu ceva cu adevărat, dacă mă aflu acolo unde merit sau dacă doar am păcălit sistemul. Adevărul e că presiunea socială din jurul meu era la cote maxime și toată lumea se aștepta să fiu „perfectă”. Note mari, prieteni cool, viață socială activă, să postez pe Instagram la fel de bine cum învățăm și lista continuă. Dar dincolo de toate astea, mai era și o altă realitate pe care nu o spuneam cu voce tare – faptul că sunt fată și, de multe ori, părea că lumea aștepta mai puțin de la mine. „Ah, ești fată, probabil ești mai bună la literatură, nu la științe.”, ”Oricum fetele nu se descurcă la materiile de real”, ”Fetele sunt prea emotive, de asta nu își vor face treaba bine.”. Presiunea asta ne face să ne simțim de parcă orice am face nu e suficient. Și de acolo vine sindromul impostorului, care îți șoptește: „Nu meriți să fii aici.”.
Cu cât aveam mai multe realizări, cu atât mai mult mă simțeam un impostor. Sună ciudat, dar exact așa e. Am luat 9,80 într-un test dificil la fizică și imediat m-am gândit: „Probabil am avut noroc cu subiectele.”. Am câștigat un premiu la un concurs de leadership și, în loc să mă bucur, mă gândeam că probabil juriul n-a fost atent. De fiecare dată când primeam un feedback pozitiv, în loc să-mi iau porția de încredere, mă gândeam cum pot să mă sabotez înainte să o facă alții. Ce ironie!
Apoi mai era și social media. Doar dacă deschideam Instagramul, vedeam viețile perfecte ale altora. Erau colegi care păreau că jonglează cu toate – note mari, timp pentru prieteni, workout la sală și o viață socială fabuloasă. Între timp, eu stăteam în camera mea, panicată de ideea că nu o să pot menține nivelul de „perfecțiune” pe care lumea părea să-l aștepte de la mine.Mă simțeam stresată, obosit,aveam zero încredere în oamenii din jur și mă întrebam în fiecare zi dacă totul e doar o minciună. Și aici vine partea în care viața mea a luat un mic viraj.
Primul pasa fost să caut ajutor, iar astfel m-am deschis către o prietenă apropiată despre care am aflat că împărtășim aceleași gânduri. Nu eram singura care simțea că nu merită succesul. Am început să vorbesc și cu un consilier școlar care mi-a explicat că e perfect normal să ai îndoieli, dar că important e să le conștientizezi și să nu le lași să te definească. Un alt pas a fost sa înveți sa te iubești.. Știu că sună ca un clișeu de pe TikTok, dar chiar funcționează! Am învățat să fiu mai blândă cu mine, că nu trebuie să fiu perfectă tot timpul și că e ok să greșesc. Am început să-mi apreciez succesele: fiecare notă bună, fiecare compliment, fiecare mică reușită – toate astea meritau să fie celebrate, nu negate. Și o ultima chestie a fost să învăț să reevaluez succesul. Nu totul înseamnă note mari sau validare din partea altora. Am început să îmi găsesc fericirea în lucruri mai simple și să mă compar mai puțin cu ceilalți, iar asta cu siguranță a fost cea mai mare victorie a mea.
Deci, cum stau acum? Ei bine, sindromul impostorului nu a dispărut complet. Încă mai am momente când mă gândesc că nu merit succesul. Dar diferența e că acum știu să-l recunosc și să-l opresc la timp. În loc să mă autosabotez, am învățat să-mi accept reușitele și să fiu mândră de ele. Așa că dacă și tu te simți uneori ca un impostor, amintește-ți că nu ești singur/ă. Și, mai important, că vocea aia care îți spune că nu meriți succesul e doar o minciună. Meriți tot ce ai câștigat, cu vârf și îndesat!
Sindromul impostorului poate părea o povară grea de dus, dar este important să ne amintim că succesul nu este întotdeauna măsurat prin perfecțiune. Fiecare dintre noi are momente de îndoială, dar cheia este să ne acceptăm imperfecțiunile și să învățăm să ne apreciem realizările. Așadar, data viitoare când te simți ca un impostor, gândește-te că, poate, chiar ești un supererou în costumul modestiei, care își ascunde puterile.
Text: Petrișor Ilinca
Foto: Ilie Sorana
DTP: Pavel Maria