Şi pentru ultimele mele întrebări în cadrul acestei Reviste, voi sfida doar un pic tot ceea ce am scris până acum, îmi voi trăda ideile și voi pune capăt suspansului (oricum nu te-am ținut ca pe ace, ci numai în puf). Tu meriți să citești articolele Revistei LZR?
Poate ați mai auzit termenul de ,,meritocrație” prin stânga și prin dreapta, însă la ce se referă el cu exactitate? Meritocrația este considerată a fi un sistem de alegere și/sau promovare al persoanelor, strict pe baza realizărilor obținute, procesul nemaifiind influențat de niciun alt factor izolat. Cu alte cuvinte, nu sunt locuri destule pentru toată lumea, ci doar pentru cei ce merită, și trebuie să demonstreze că merită. „A merita” (a justifica, a îndreptăți prețuirea, interesul sau grija care i se acordă) și „a fi demn” (a fi vrednic) sunt două concepte atât de abstracte, așadar cum să clădim o întreagă societate pe o fundație atât de șubredă? S-ar destrăma și uite cum se destramă. Vedem meritocrația oriunde – la poziția în cadrul locului de muncă, la notele de la teste, la cât de mult timp aleg anumite persoane să se întâlnească cu noi; toată viața noastră se rezumă la cât de mult meriți.
Dar ce se întâmplă când se creează un dezechilibru, acel ,,eu am meritat mai mult ca el” și poate chiar ai meritat, însă cei ce au evaluat nu și-au meritat locul și ajungem într-un cerc vicios, unde oameni care merită sunt pedepsiți de oameni care nu merită să fie unde sunt și ne aflăm într-o dispută cu cei care merită să nu mai merite.
Există un fenomen prin care modul nostru de evaluare este afectat, astfel încât avem tendința ca, pe baza impresiei pe care ne-a creat-o o anumită persoană sau nivelul de excelență al prestanței pe care o are de obicei, să judecăm o situație izolată, luând în calcul toate acestea. Practic, nu judecăm corect evenimentul din fața ochilor noștri, ci luăm în calcul toate amintirile noastre cu acea persoană, căzând pradă unui subiectivism concis și, astfel, ajungem la concluzii nevalide. Pe de altă parte, putem cădea în extrema cealaltă, unde dezvoltăm antipatii pentru persoane complet nevinovate, deoarece seamănă fizic sau din punct de vedere al caracterului, poate doar folosesc expresii asemănătoare sau au aceleași gesturi și ticuri verbale, ceea ce ne fac, în mod inconștient să avem ceva împotriva lor. Corelăm persoana din fața noastră cu cealaltă și îi atribuim aceleași amintiri (de obicei, negative). Aceste două fenomene pot doar să susțină ideea că suntem exact produsul evenimentelor prin care am trecut, că mintea noastră va rămâne întotdeauna cel mai întunecat labirint, în care până și ea se rătăcește.
Însă, desigur, pe lângă această ,,discriminare meritocratică”, acest fenomen prin care, ca să exemplific, profesorul îți pune nota zece, nu pentru că ai fost de zece în ora aceea, ci pentru că ai fost în alte ore și are deja o impresie bine formată, o realitate distorsionată despre persoana ta și tot ceea ce însemni tu, des întâlnit mai este și nepotismul. Ce este nepotismul? Ei bine, situat la polul opus față de meritocrație (unde cei care merită se află în poziții înalte), nepotismul este un drum deja pavat pentru cei ce au rude în poziții de superioritate față de ceilalți și ajung la roluri înalte prin ,,ușa din spate”, nu prin muncă sau talent, carismă sau ambiție, ci datorită unei legături de sânge – dar nu alegem în ce familii ne naștem, parcă, nu? Trăim într-o societate bazată pe niște piloni fragili, unde, sistematizat, suntem condamnați de la prima gură de aer pe care o luăm: cei bogați se îmbogățesc și cei săraci sărăcesc.
Voi încheia odată cu acest articol și activitatea mea în această revistă și, într-un final, mi-aș dori să vă spun că în viață, ne aflăm exact acolo unde merităm să fim – și dacă nu ne-a fost oferit ceea ce am meritat, avem oricând șansa să ne luăm destinul în mâini și să ajungem unde am vrea să fim.
Text: Gheorghe Daria
Foto: Mihăilescu Ioana
DTP: Stancu-Mihai Andreea