De la Mitul creștin până la relativismul sofiștilor, de la morala deontologică până la principiul veracității divine, omul s-a supus unei conduite coruptibile, calamitate. Există o distincție antipodală între noi ca specie și noi ca civilizație, întrucât animismul nu mai este o caracteristică aperceptivă recurentă, departe de a constitui o credință ori măcar o înclinație spirituală. Dualismul om-natură este considerat, astfel, un imperativ behaviorist al evoluției stringente, al necesității triburilor arhaice de a se statornici. Omul devine sedentar odată ce se aferează în jurul conceptului de construct geografico-social, iar apoi își trăiește în permanență condiția de muritor în concurență cu zeii, hrănindu-se prin ochi și devenind esențialmente un agent al privirii, al rațiunii, supusul devenirii și al corupției (génesis kai phthorá). De ce omul nu mai este perceput drept crescând organic din natură și în ce manieră îi declară acesteia un război conceptual?
Alexandru Dragomir notează, într-unul dintre caietele sale: „În intelectualitatea noastră, eseistul învârte idei, logicianul raționează, iar profesorul sau cercetătorul prezintă lucrări. Dar de gândit, cine mai gândește?” Odată cu anecdota căderii lui Thales în fântână, momentul catalizator al conceptului negotium-otium la Hanna Arendt, gândirea devine virtualitatea de a trăi inutilul până la limita omenească a înțelegerii. În concepția lui Socrate, mintea lui Thales este purtată „dedesubtul pământului” și dincolo de „ceea ce e pe cer”, contemplând și survolând o lume la care nu mai e părtaș. Asistăm la faptul cel mai antinatural, cel mai ultrabiologic – momentul inaugural și idilic din Milet, când filozofia irupe din mirări meditative, de tip laic. Elinii sunt primii care încep să chestioneze natura omului și ce se cuvine ca acesta să facă sau să îndure diferit de celelalte făpturi.
Macrocosmosul platonician, depozit de sensuri abstruse, devine un deziderat al curiozității ontologice, traducerea preocupării lipsei de preocupare. Oximoronul activității contemplative este iterat în faimoasa formulă heideggeriană „Gândirea acționează în măsura în care gândește”, adeseori fiind generată de umori sporadice și reproducând gesticulația dezlânată a vieții. Paradigma sacadată, desplântată din rațiune, naște perspectiva creștină asupra bărbatului-suveran și a femeii-vasal. Dezrădăcinarea din natură propune fundamentul omiletic al societății occidentale, ducând la dezrădăcinarea omului din om și acceptarea unui contractualism spiritual șubred. Gândirea critică nu își mai găsește locul în religie, nereușind să mai alieneze de dogmatism, de fanatism, de îndoctrinare.
Se speculează că Dumnezeu a suflat Suflare de Viață în bărbat, modelându-l pe potriva demiurgică, asociindu-l cu spiritul și cu Biserica, urmând să plămădească femeia din coasta lui, considerând-o o extensie a naturii, o noemă a casei și a familiei. Ulterior, privind exegetic și epistemologic, ne izgonim noi pe noi din Paradis prin paradigma mărului spurcat, iar pedeaspa zeilor, în toate religiile, devine mărturia modului în care omul nu mai este constituent al unui întreg etern, anume natura, ci își oferă singur permisiunea de a o exploata fără limite, de a construi societatea pe măsura patriarhatului justificat de o credință ambiguă și de a naște antropocentrismul – „Omul este măsura tuturor lucrurilor” (Protagoras).
Îi permitem capitalismului să își îndeplinească funcția propagandistică cu obstinație, iar noi suntem responsabilizați pentru acțiunile altor indivizi. Emisiile globale de dioxid de carbon provin aproximativ 80% din activități industriale și energetice, cum ar fi producția de energie, industria grea și transporturile comerciale. 65% din emisiile de azot, de sulf și de particule fine provin din aceleași surse, iar deversările de substanțe chimice și de deșeuri duc la poluarea apei, produsă industrial între 50-55%. Suntem sfătuiți cu petulanță să gătim, să încălzim, să folosim iluminatul cu prudență, combustia incompletă din aceste activități eliberând poluanți nocivi. Suntem informați cu privire la modul în care vehiculele proprii emit o gamă largă de substanțe toxice, dar puțini dintre noi sunt conștienți de faptul că 80% din poluarea globală este produsă de corporații. Economia crește proporțional cu exploatarea, iar omul simte că nu își mai aparține sieși dacă nu moștenește certitudinea că nu trebuie să răscolească jarul viului, să demaște, să chestioneze arhetipul antropocentrismului latent și să se raporteze la natura pe care o condiționează ori la propria arhitectură identitară drept frustă „resursă”. Ne referim la oameni drept „resurse umane” ori „producători de ouă” și „de grâne”, iar apoi vorbim despre „lupta împotriva dăunătorilor” și despre „speciile invazive”. În ultimă instanță, reducem totul la materie – cuvântul xilofon provine din grecescul „hule”, transliterat „hylē”, care a însemnat pădure, ulterior lemn, iar apoi a fost văduvit de încărcături semiotice, devenind materie, la Aristotel.
Pentru a putea înțelege impactul alarmant al antropocentrismului și modul în care condiționăm natura, trebuie să privim și contrastul dintre biodiversitatea nealterată și cea întinată de calamități umane. În insulele neatinse de om, întâlnim specii endemice, cu adaptări insolite, precum iguanele marine din Galapagos, care prezintă o membrană interdigitală unică, reglarea proprie a temperaturii corporale și alimentația cu alge dure. Lemurii din Madagascar au dentiția specifică tuturor tipurilor de alimente, iar iguana, cărăbușul, păsările endemice și arahnidele de pe insula Henderson au devenit prădători principali, pe parcursul milioanelor de ani de recluziune. Speciile din zonele radioactive sunt plasate în antilogie, precum cele din Cernobîl, Pripyat, Fukushima și Zona Demilitarizată Coreeană. Rădașcul de râu prezintă o proliferare enormă a țesuturilor, iar șopârlele și pisicile au mai mult de șase membre; furnicile mutante sunt imprevizibile, iar plantele carnivore sunt adaptate la digestia animalelor mari. Pandemia Covid-19 a oblăduit specii restrânse: cerbii și maimuțele din Mumbai au invadat orașul, mistreții sălbatici au apărut în Paris. În Beijing, s-au raportat, prin imagini satelitare, scăderi notabile ale concentrațiilor de poluanți atmosferici și o mortalitate redusă a păsărilor precum vulturii cu cap alb. În regiunile din Marea Mediterană și cele de coastă, din Asia, au fost observate îmbunătățiri în starea coralilor. Lipsa turismului și exploatarea redusă a resurselor au dus la îmbunătățirea politicilor de conservare din India, China, SUA.
Peter Singer, filozof australian cunoscut pentru contribuțiile sale în etica aplicată și drepturile animalelor, introduce conceptul de speciism pentru a descrie discriminarea bazată pe specia de apartenență, similar cu rasismul sau sexismul. Prejudecata sau atitudinea de părtinire a omului față de interesele confraților lui și împotriva celorlalte viețuitoare este o profundă eroare etică. Aldo Leopold extinde considerentele morale pentru a include solul, apa, plantele – în genere, întreaga planetă. În virtutea acestei concepții, afirmă că uităm Ipoteza Gaia, conform căreia întreaga planetă este vie, un organism autonom care ne înglobează și nu ne incumbă. Natura nu necesită salvare din partea noastră, iar activismul pledează pentru salvarea omenirii, a generațiilor viitoare, în speță, ci nu pentru redobândirea independenței ecosistemelor sinistrate. Pilonul nostru fundamental este acest conformism confortabil, dar alienant, care dictează captivitatea noastră în paradigma redempțiunii ecologice prin aceleași tehnologii și constructe care distrug mediul.
Omului îi incumbă o reintegrare în natură, un liant necondiționat biunivoc. Hegemonul este tăinuit în cămările și întunecimile noastre, ascunzându-se în propriul adevăr. Apoftegma filozofului Martin Heidegger, „Omul este ființă în lume”, amintește că salvarea nu ne revine, ci ne ocultează locul în natură.
Text: Negre Briana
Grafică: Ilie Sorana
DTP: Neagoe Bianca
