O nu, ce se petrece din nou cu mine?!
Cu fiecare secundă ce trece, simt cum îmi crește pulsul, o senzație familiară de agitație, ca o piatră mică, cu muchii ascuțite, înfiptă în pieptul meu. Totul mergea bine, poate prea bine. Stau în fața laptopului meu și mă uit la proiectul neterminat (și, de fapt, abia început) care are ca termen limită ziua de mâine. Mă uitam la ecranul computerului, cu mâinile înghețate deasupra tastaturii, cu gândurile în haos. Am avut săptămâni să lucrez la el și știam ce trebuie să fac, dar din anumite motive, pur și simplu nu mă pot decide să-l finalizez. Telefonul mobil stă neîncetat în mainile mele, în timp ce eu navighez fără sens sau direcție, tentându-mă cu distrageri nesfârșite. Toți ceilalți din jurul meu par să-și facă treaba și iată-mă, paralizat de ceva ce nu pot explica.
De ce îmi fac mereu asta? Am mai făcut-o înainte, am așteptat până în ultimul minut, m-am convins că nu voi atinge perfecțiunea întruchipată și apoi am renunțat complet. Parcă nici măcar nu mă las să încerc pentru că, în adâncul minții mele, deja cred că voi eșua. Gândul de a face o treabă proastă reprezintă un scenariu pe care nici nu mi l-aș putea închipui, dar, cumva, ideea de a reuși se simte și mai apăsătoare. Ce se întâmplă dacă de data asta îmi duc la bun sfârșit sarcina cu succes? Dacă asta va însemna ca pe viitor oamenii vor avea așteptări mai mari sau cel puțin egale? De ce nu pot continua? De ce mi-e frică? Ar trebui să fiu extaziat, chiar mândru. Dar, în schimb, sabotez totul, centimetru cu centimetru, cu fiecare temă întârziată, termen limită ratat și încercare oarecum îndeplinită, dar doar cu jumătate din potențialul meu. Oare pentru că nu cred că merit asta? Sau este ceva mai adânc, ceva mai întunecat, care pândește în profunzime, așteptând momentul potrivit să mă dezlege?
Există un confort obscur în această derulare a întâmplărilor, deși urăsc să recunosc. Despărțirea lentă și constantă a propriului meu progres mi se simte aproape… familiară. Am mai fost aici, de multe ori. Cunosc prea bine scenariul: muncesc din greu, mă apropii de succes și apoi, ca la un semnal, încep să renunț. De ce să mă deranjez să încerc când cred pe deplin că voi eșua? Indiferent ce fac, rezultatul pare predeterminat. Individul în cauză nu poate înțelege în niciun fel că poate face ceva bine sau foarte bine. Așa că atunci când reușita pare să fie aproape, totul ia o întorsătură neprielnică. Pentru că în mintea lui, nu are rost să continui să încerci. De ce să luptăm împotriva inevitabilului?
Cu toate acestea, se întreabă: “De ce îmi este cu adevărat frică? Eșec? Succes? Cu totul altceva?”
Auto-sabotarea este un comportament nedumeritor, unul care sfidează principiile de bază ale logicii și autoconservării. De ce și-ar distruge cineva de bunăvoie șansele de succes, fericire sau împlinire? Răspunsul se află în legăturile încâlcite ale fricii, ale nesiguranței și ale obiceiurilor adânci a căror samanta e adesea plantată în copilărie.
La baza auto-sabotajului se află frica — frica de necunoscut, frica de schimbare, frica de eșec și, poate cel mai paradoxal, frica de succes. Succesul, la urma urmei, vine cu propriul set de presiuni: așteptările celorlalți, responsabilitatea de a vă menține realizările și controlul inevitabil care urmează. Pentru unii, ideea de a reuși este mai terifiantă decât cea de a eșua, deoarece succesul necesită un nivel de consecvență și efort care se simte irealizabil.
Când vezi că ceva îți merge bine sau e pe cale să funcționeze, simți că trebuie fie să inversezi procesul, fie să începi să amâni până când, în cele din urmă, renunți. Cu alte cuvinte, îți tai succesul atunci când te simți aproape, lucru care îți este la îndemână. Aceasta este esența autosabotării, un mecanism de apărare deghizat în autoconservare.
Dar de unde vine acest comportament? Pentru mulți, „semințele” autosabotajului sunt plantate în copilărie. În calitate de copii, suntem modelați de experiențele noastre și de mediile în care creștem. Modul în care familia noastră reacționează la greșelile, realizările și modul în care alegem să ne exprimăm opiniile noastre de valoare de sine poate avea un impact profund asupra felului în care ne vedem pe noi înșine. Unii dintre noi cresc cu o convingere interiorizată că nu suntem suficient de buni, că succesele noastre sunt întâmplări și că, mai devreme sau mai târziu, vom fi expuși ca fraude. Aici sunt adesea stabilite bazele autosabotajului.
Oamenii nu sunt singurele creaturi care se angajează în comportamente care ar putea părea autodistructive sau contraproductive. Dacă ne uităm la natură, vedem modele similare, deși ele servesc un scop diferit. Luați, de exemplu, albina. Când o albină înțeapă, injectează venin pentru a se proteja pe sine sau pentru a-și proteja stupul, dar în acest proces își pierde acul, ceea ce duce la moartea sa. Acesta pare a fi actul suprem de auto-sabotare. De ce ar face albina ceva prin care să-și garanteze propria moarte?
În cazul albinei, instinctul ei este de a se proteja și de a-și proteja comunitatea, chiar dacă înseamnă sacrificarea propriei vieți. Actul de înțepătură este o ultimă soluție, mânat de frică și de nevoia de supraviețuire. Acțiunea albinei, deși fatală, are sens în contextul programării sale biologice: este o reacție automată, disperată, la o amenințare.
În mod similar, atunci când oamenii se auto-sabotează, este adesea pentru că încearcă să se protejeze de o amenințare percepută, indiferent dacă este vorba despre eșec, judecată sau frica de succes. Poate că nu ne dăm seama în acest moment, dar acțiunile noastre sunt adesea conduse de instincte adânc înrădăcinate pentru a evita durerea sau disconfortul. Așa cum albina înțeapă din cauza autoconservarii, și noi ne sabotăm pentru a ne proteja ego-urile de vulnerabilitatea de a încerca și, eventual, de a eșua.
Diferența cheie, desigur, este că noi, spre deosebire de albine, nu trebuie să ne urmăm instinctele până la autodistrugere. Albinele nu au de ales: sunt programate să reacționeze într-un mod specific atunci când se simt amenințate. Dar, ca oameni, putem recunoaște când temerile noastre sunt iraționale sau exagerate. Putem contesta impulsurile care ne determină să ne sabotăm propriul succes.
Totuși, acest lucru nu este întotdeauna ușor. Când temerile noastre de eșec sau respingere sunt copleșitoare, s-ar putea să ne comportăm ca acea albină, reacționând mai degrabă din instinct decât prin gândire rațională. Ne reținem, amânăm sau renunțăm complet pentru că credem că aceasta este opțiunea mai sigură. Și în timp ce auto-sabotarea noastră cel mai probabil nu duce realmente la moarte, ne poate distruge totuși șansele de succes, creștere și fericire.
Pe măsură ce creștem, experimentăm viața și, inevitabil, facem greșeli. Este în regulă și este o parte naturală a procesului de creștere și de a deveni mai înțelept. Cu toate acestea, unele greșeli sunt luate mai puțin ușor decât altele și ajung să ne lase „cicatrici” pentru o vreme îndelungată. De-a lungul timpului, teama de a face din nou aceleași greșeli (sau teama de a depăși așteptările scăzute stabilite pentru noi) devine o barieră în calea creșterii. Interiorizăm aceste eșecuri și devin parte din identitatea noastră. Începem să credem că suntem incapabili să obținem un succes de durată și astfel, în mod inconștient, acționăm în moduri care confirmă această credință.
Dar auto-sabotarea nu este doar o problemă personală. Se poate manifesta în relațiile cu prietenii și familia. Uneori, nu este vorba doar de teama de eșec personal, ci și de teama de a-i eclipsa pe cei din jurul nostru. Ne-am putea teme că succesul nostru ne va înstrăina de cei dragi sau ne va crea gelozie, resentimente sau tensiune. Un exces de empatie, născut din dorința de a nu răni sau depăși pe alții ne poate determina să ne minimizăm realizările sau chiar să ne sabotăm propriul progres.
Gândirea excesivă este un alt fir comun care își țese drum prin viața autosabotorilor. Când se confruntă cu o problemă, unii oameni devin paralizați de nevoia de a diseca orice poate fi analizat în detaliu, incapabili să ia decizii de teamă să nu ia una greșită, despicând firul în patru la nesfârșit. Mintea se transformă într-o buclă nesfârșită de „ce-ar fi dacă?”, ghicind fiecare alegere și acțiune. Rezultatul? Amânare, evitare și, în cele din urmă, autosabotaj.
Când te gândești prea mult la o problemă, abordarea ta se transformă în auto-sabotare. Te concentrezi atât de intens pe potențialul eșec, încât devine o profeție care se împlinește. Cu cât insistați mai mult asupra posibilității ca lucrurile să meargă prost, cu atât mai mult probabil că veți crea însăși circumstanțele care duc la eșec. Este ca și cum, în adâncul sufletului, ai crede că succesul pur și simplu nu îți este destinat ție. Acest tipar de gândire excesivă și amânare este deosebit de evident în eforturile creative și profesionale. Ai un proiect sau o sarcină la îndemână și, în loc să fii implicat complet în asta, amâni. Te convingi că ai nevoie de mai mult timp pentru a te pregăti, pentru a-ți perfecționa abordarea. Dar în cele din urmă, termenul limită se profilează și panica se instalează. Sarcina devine copleșitoare și renunți, convingându-te că nu ai fost capabil să reușești în primul rând.
Așadar, cum te eliberezi de acest ciclu? Cum renunți să-ți subminezi propriul succes? Primul pas este conștientizarea. Recunoașterea faptului că te implici în comportamente de auto-sabotare este crucială. Odată ce înțelegi tiparele în care te încadrezi, indiferent dacă este vorba de amânare, gândire excesivă sau pur și simplu renunțare, poți începe să le provoci. Întrebați-vă: de ce îmi este frică? Este într-adevăr eșec sau este frica de succes? Ești îngrijorat de așteptările care vin odată cu realizarea? Sau poate ți-e teamă de izolarea care ar putea rezulta din depășirea circumstanțelor tale actuale?
De asemenea, este important să reîncadrați relația cu eșecul. Greșelile nu sunt catastrofale, sunt o parte naturală a creșterii. În loc să vă temeți de eșec, acceptați-l ca pe o oportunitate de învățare. Recunoașteți că valoarea voastră nu este legată de perfecțiune și că succesul nu este o resursă limitată pe care trebuie să o adunați sau să o protejați.
În cele din urmă, exersează autocompasiunea. Fii bun cu tine când te împiedici. Amintiți-vă că auto-sabotarea este adesea rezultatul vechilor experiențe negative și al obiceiurilor profund înrădăcinate formate în copilărie. Este posibil ca aceste modele să fi servit un scop odată, dar nu mai trebuie să vă definească. Succesul nu este ceva de care să te temi, este ceva ce trebuie îmbrățișat și primit cu brațele deschise. Și în timp ce calea spre depășirea autosabotajului poate fi dificilă, nu este una imposibilă. Cu ajutorul conștientizării, reflecției și a dorinței de schimbare, poți să ieși din drumul tău și să-ți permiți să prosperi.
La sfârșitul zilei, amintește-ți mereu că lumea reprezintă reflectarea stării tale trecute, prezente și viitoare, a modului tău de gândire și a mentalității tale. Bătălia nu este purtată cu lumea, ci mai degrabă cu tine.
Text: Sofia Nemțan
Grafică: Maria Baciu
DTP: Rebeca Badea
