Nu mi-am dat seama decât atunci cât și ce însemnase ea pentru mine.
În mijlocul zăpezii, în acel loc uitat până și de Dumnezeu, am înțeles că lucrurile depășiseră limita conștientului cu mult timp în urmă. Într-un gest atât de firesc oricărui copil descoperisem esența propriei copilării. De ani buni disprețuiam iarna, dar niciodată nu mă întrebasem de ce. Nu fusese întotdeauna așa, și, pentru prima dată după atâta amar de vreme, o priveam cu acea curiozitate caracteristică doar copiilor. Dar, față de cei dintâi ani ai mei, acum iarna nu mi se mai arăta drept o enigmă, ci mi se părea că mi se oferă pe de-a-ntregul. Nu știu ce declanșase revelația: atmosfera, peisajul, atingerea zăpezii ori mișcările mâinilor și picioarelor, care se zbăteau pentru a plămădi din luciul vid un înger de zăpadă.
Undeva între constrângerile maturității și libertatea tinereții descoperisem că pentru mine iarna nu fusese un anotimp, ci o persoana. Și încă una dragă mie.