Întrebările primordiale au decăzut în desuetudine odată cu stingerea preocupărilor speculative, iar această timiditate metafizică, transformată în îndoială, iar apoi în fervoare, denotă infirmitate semiotică. Cu riscul de a părea tautologi, căutăm cu îndârjire chintesența lumii în latura ei empirică, realizând că gnoseologia nu face decât să manifeste o deosebită infidelitate față de transcendență, care este expresia și afirmarea veșnic primenită a unei perspective care ține constitutiv de om. Icoane plastice, reprezentări concentrate ori mănunchiuri de disponibilități, simbolurile rezidă în esența harică a existenței de dincolo de ce acceptăm drept certitudine imediată. Plurivalente, cu profunde încărcături afective și valențe metafizice, acestea au reușit să itereze coeziunea socială, pe parcursul secolelor, să reînnoiască identitatea spirituală și istorică, să întărească spiritul de frondă al celor asupriți, dar născuți sub steaua disidenței, dar și să aducă prerogative multiple, prin marketing și branding modern.
Redescoperirea valorii cognitive a simbolului vine ca o așezare a omului în lume, a cugetului în om. Gândirea hermeneutică, așadar prin prisma simbolurilor, nu este un apanaj al artistului sau al ingenuului, ci este imperioasă ființei umane, deoarece precedă limbajul și percepția discursivă. Năzuind din toate puterile să dobândească prestigiul unei științe, semiotica poate fi confundată cu antropologia, etnologia, sociologia ori chiar epistemologia, dar aceasta conservă adevărul fundamental al naturii sale indecidabile: prin hățișul irespirabil al contemporaneității sfâșietoare și al proletcultismului ori printre slovele istoriei, semnificația este necesară pentru înțelegerea lumii, ca întreg.
La nivel psihologic, Carl Gustav Jung, elvețian, a introdus noțiunea de arhetip și de inconștient colectiv, ca manifestare a instinctelor umane și a experiențelor colective, ancestrale, un cumul de „chipuri”, de „fantasme” care joacă rolul unor centre de cristalizare a vieții sufletești. Teoria aceasta admite memoria ereditară, care a durat pe tot parcursul filogenetic al omului și este acceptată de Semon, care susținea că experiența se poate imprima ca engramă memoriei sempiterne. Mijloace de adaptare la lumea concretă sensibilă, arhetipurile, adică simbolurile, îndură în viața psihică a omului presupuse travestiri, apărând prin transparența variabilă a permutărilor când mai clar, când mai camuflat, în funcție de nevoile, de instinctele, de geografia spirituală a individualităților. Emblemele sunt rapsodice, adânc înrădăcinate în circuitul biologic, stereotip pentru specia animală, legându-l pe om de natură, făcând din el o ființă „naturală”. Arhetipurile și factorii stilistici sunt antinomici, întrucât cei din urmă sunt proprii geniului uman, fără a implica posibilități reactive înnăscute, devenind zămisliri ale necunoscutului.
Simbolurile de natură mistico-religioasă au marcat preludiul existențial, servind ca punți între dimensiunea sacrului și a profanului, facilitând consubstanțialitatea dintre fizicalitatea frustă și transcendență. Crucea creștină este un simbol central, reprezentând sacrificiul suprem al lui Iisus Hristos pentru mântuirea omenirii, simbolizând suferința, victoria asupra păcatului și morții, dar potențând, mai ales, necesitatea care decurge din instinctul uman de autoconservare: nădejdea eshatologică. Dimensiunea mistică este conferită de axis mundi, punctul de convergență între cer și pământ, care unește umanul și divinul. Contemplația crucii devine laitmotiv organic, care apelează la sferele psihologice umane: nevoia de participare, de apartenență la durerea și gloria mântuirii. În hinduism și budism, lotusul este legat de iluminarea spirituală, de dezvoltarea intrinsecă, de atingerea Nirvanei, cel cu o mie de petale reprezentând ultimul stadiu al dezvoltării lăuntrice. În taoism, Yin și Yang subliniază complementaritatea „hazardului și a necesității”, așa cum afirmă biologul Jacques Monod, deci echilibrul dintre apolinic și dionisiac, gemeni univitelini ai fenomenului „res ipsa loquitur”, care proclamă imanența firii și acceptarea cinematicii sale ireverențioase. Un alt simbol de factură mistică este vibrația primordială a hinduismului, mantra „Om”, sunetul cosmogonic din care au fost înrâurite toate celelalte, realitatea absolută, lipsită de contiguitate vindicativă. Servește ca mijloc de unificare între minte și trup, apelând la instinctele biologice de autopercepție și de identitate.
Omul simte nevoia de a se semna pe cioturi anodine de artă, de a simți că durerile, crezurile, fericirile lui nu sunt pur ideatice, ci că se pot materializa în tăgadă. Simbolurile ne conferă simțul autenticității, al apartenenței și al accederii la conștiința ezoterică, un deziderat petulant. Astfel, pentru a facilita înțelegerea exegetică, Ferdinand de Saussure a introdus conceptul semnului, împărțit dihotomic între semnificant, componenta materială, tangibilă și semnificatul, componenta conceptuală, abstractă. Conceptul subliniază întocmai natura arbitrară a relației dintre cei doi constituenți, somatizată în cadrul comunităților distincte. În înțelegerea contextului simbolic, intervine impedimentul lingvistic, ce condiționează proptelele fragile ale minții umane, în concepția lui Ludwig Wittgenstein. Sloganurile precum „Just Do It”, „Every little helps” sau „All for Freedom. Freedom for All” sunt lipsite de caracterul hermeneutic doctrinar, întocmai pentru a suscita încrederea și a dezambiguiza, a persuada, a stimula interesul. Discursul publicitar este adeseori eterogen din punct de vedere semiotic, realizând funcționarea sincretică a componentelor verbale și nonverbale, grafice, plurivalente ca înțeles abstrus. În brandurile de fast-food, conform lui C. S. Peirce, filozof numit ,,tatăl pragmatismului”, culorile vibrante, precum roșul, galbenul, portocaliul, sunt semnificantul asociat semnificatului apetitului, al energiei. Omul devine subjugatul impulsurilor sempiterne și al percepției colective, inclusiv al simbolisticii GIF, hashtag, grafitti și multimedia.
Istoria este zavistnică, indiscretă, pizmașă, dar și noroc providențial al moralistului. Când Revoluția biruie, este pentru că puterea este o ficțiune, iar tiranul, o nălucă. Asta se poate afirma despre orice răspântie a trecutului – Alaric nu a cucerit Roma, ci un cadavru. Ulterior, goții au inaugurat un nou tip de doctrină prin retorul sangvinar, rafinat și subtil, un barbar camuflat în ideolog. Simbolurile nu sunt înfiripări derizorii, ci pot deveni caruri vernaculare, modele de urmat în viața socială a comunităților arhaice care își pierd identitatea, la fel cum, peste două milenii, regimurile totalitare impun caznă. Hermeneutica propagandistică este nimicitoare, reușind să prilejuiască conflicte armate, jihad, pierzanie, precum ISIS, în războiul dintre Siria și Irak, ori steagul naziștilor, în timpul celui de-al Treilea Reich. Cine aspiră să se instaleze într-o realitate samavolnică sau să opteze pentru un crez și nu izbutește să convingă masele, ridiculizează simbolul păcii, credința, periclitând, mai întâi, identitatea spirituală și istorică a popoarelor. Arhetipul obștesc este primul lovit mușcător, furibund, încercându-se o strămutare a conștiinței colective, împlântate în albia trecutului său.
Ernst Cassirer te numește ,,animal symbolicum”, căci ai nevoie de semioză ca de hrană. Care este gramatica veridică a simbolului și psihologia din spatele semnelor și societății? Ce te guvernează? Ce te pândește în umbra mansuetudinii? De ce ești o făptură ostilă metafizicii? Cât de ușor ți se poate schimba percepția, dintr-o urmă de condei, dintr-o vorbă aruncată?
Ce „h” vine după hieroglife și hashtaguri?
Text: Briana Negre
Grafică: Alexia Boceanu
DTP: Ioana Tanase
