Ea nu știe cu ce să se îmbrace, rochie sau bluză, el nu știe cu ce să o impresioneze, bomboane sau flori. Ea speră că o să o țină de mână și se bucură când el se prinde de dorință și învăluie palma ei în a lui. Merg spre un restaurant pe care el l-a căutat ore în șir, ca să se asigure că ei îi va plăcea, deși încă are emoții, neștiind ce fel de mâncare preferă. Zâmbetul ei încălzește atmosfera încăperii chiar dacă mâncarea se răcește, el se agață de fiecare cuvințel care părăsește buzele ei, ea este uimită de interesul lui pentru artă, și filme de avangardă, iar amândoi detestă că seara s-a încheiat, dar se luminează la ideea, parcă fragilă, a unei alte întâlniri. El își promite că-i va reține comanda de cafea – latte cu lapte de migdale și sirop de caramel sărat –, iar ea speră că în perioada Crăciunului va ține minte să facă rețeta de biscuiți de casă a mamei sale. Mâine, el îi face o surpriză, o a doua întâlnire. Amândoi știu că nu va fi ultima.
Ultimul carton de lapte s-a terminat. Ea scoate telefonul și îi trimite un mesaj. „Nu-i lapte. Oprește-te la magazin.”. Așteaptă răspunsul…„Ok.” Totul este „ok” zilele astea. Modul în care s-a trezit de dimineață și el se grăbea să ajungă la muncă, așa că nu a apucat să îi ureze succes, este ok. Faptul că weekendul acesta au stat în casă ca să se uite pentru a mia oară la „Tratat despre noroi și eternitate” pe DVD, în loc să iasă la o plimbare este ok. Adevărul că până și ieșirea aia din casă ar fi fost același ciclu de plimbare pe Victoriei – cină la italienescul de pe colț – înghețată de la chioșcul din fața blocului este ok. Comanda ei de cafea s-a schimbat între timp, însă acceptă fără reproș atunci când îi aduce un latte cu lapte de migdale și sirop de caramel sărat. El nu i-ar recunoaște niciodată, dar lucrările de artă pe care i le arată când dă scroll pe TikTok nu îi mai plac, cum i-ar fi plăcut acum cinci ani. Noapte ea adoarme fără el în pat, căci dânsul stă în sufragerie să vadă meciul, iar atunci când vine și vrea să o sărute pe frunte drept „noapte bună”, ea se întoarce pe cealaltă parte și stă cu spatele la el. Totuși, amândoi se culcă, sperând că se vor putea trezi următoarea dimineață cu perechi identice de ochelari cu lentile roze pe noptieră și că totul va fi într-adevăr „ok”.
Este greu, și pentru unii poate chiar trist, de crezut că cele două situații prezentate îi au în rolurile principale pe aceiași actori. Pare-se că filmele sunt în întregime disjuncte, deși se poate vedea că primul este, în mod cert, un plot mai bun pentru o romanță. Acea parte în care afinitatea și admirația îmbobocesc pentru a forma flora unei dragoste pasionale, una ca în cărțile bestseller ai autorilor americani, este cunoscută și sub denumirea de honeymoon – sau lună de miere, pe românește. Durând câteva luni pentru relațiile mai scurte, sau câțiva ani pentru cuplurile devenite serioase, ea încapsulează tot entuziasmul unei noi aventuri, misterul unui viitor incert, dar intrigant, și scânteia intereselor comune și firilor complementare. Este caracteristica magică a tuturor începuturilor promițătoare și a sentimentelor crescânde.
Însă, atunci când începutul transcende în marele capitol numit „mijloc”, iar iubirea este una înflorită, culeasă și pusă într-o vază pe o tejghea ce are să fie acoperită de praf, nu mai vorbim de entuziasmul unei luni de miere, ci de aparentul plictis al angajamentului. Micile lucruri pe care de abia așteptai să le cunoști în legătură cu partenerul sunt acum amănunte pe care le ții minte și dacă nu încerci, obiceiurile și întâlnirile voastre nu mai sunt spontane sau unice, ideile risipindu-se undeva în primii doi ani de relație, povestea din copilărie pe care începe unul să o zică este ulterior terminată de celălalt cu un „da, mi-ai mai zis-o”, iar nimic nu ți se mai pare interesant, captivant, nou, ci doar plictisitor. Monotonia trezește gândul „Oare e ceva în neregulă cu relația?” Stagnarea aduce panică; chiar dacă știi că îți iubești partenerul, realizezi și faptul că ai vrea mai mult, că ceva lipsește.
Trebuie să ne dăm mai întâi seama dacă este vorba de plictiseală sau doar de confort. Confortul este un stadiu natural care urmează după luna de miere a relației, acea parte unde extazul și emoțiile sunt înlocuite de calm. Deși toți suntem obișnuiți cu ideea că iubirea e palpitantă și (conform romanelor de amor) așa trebuie să rămână întotdeauna, calmul este un lucru important într-o relație serioasă. Acesta e portița care deschide drumul către conversații profunde, vulnerabilitate reciprocă, comunicare eficientă de cuplu, și, în principiu, spre stabilitatea relației. Calmul este bun. Legitima plictiseală nu deține calmul confortului. Atunci când suferi de plictis, senzația ce te copleșește este una de neliniște, o monotonie nesatisfăcătoare cauzată de o lipsă constantă.
În cele mai multe cazuri, plictisul este rezolvat cu ajutorul comunicării deschise (știu că este banal să zic „comunicarea e cheia”, dar relațiile pot fi niște lacăte foarte complicate) – fiindcă partenerul nu are cum să știe ce te deranjează fără să îi spui. Odată ce vă transmiteți dorințele unul altuia, puteți concepe activități care să vă scoată din ciclul rutinei zilnice și din starea de confort creată. Mergeți la întâlniri în locații neexplorate, alocați mai mult timp doar pentru voi doi, indiferent de cât de ocupați sunteți în viața profesională, găsiți noi interese comune.
Mai există totuși situația în care nici măcar comunicarea nemulțumirilor nu poate aduce un consens. Cel mai des asta se întâmplă deoarece au fost pierdute interesele cu ajutorul cărora se formase inițial relația, iar pe parcursul anilor ați început să vă alegeți alte priorități. Asta nu înseamnă că pe vremea când s-a aprins scânteia dragostei nu vă iubeați, sau că nu vă iubiți acum. Iubirea nu e direct proporțională cu distracția, însă entuziasmul este totuși o componentă importantă. Dacă un cuplu ajunge în punctul în care descoperă că personalitățile și interesele lor au luat-o pe drumuri separate, iar ei nu doresc să încerce să remedieze situația, plictiseala se metamorfozează în oboseală.
O credință populară bazată pe studii psihologice care susțin ipoteza ar fi „the seven-year itch”, sau iritarea de șapte ani (dacă mă întrebați pe mine, unele fraze nu ar trebui vreodată traduse din engleză în română). Conform acesteia, relațiile pe termen lung se deteriorează din punct de vedere al fericirii după o durată de aproximativ șapte ani. Deși conceptul e extins și pe categorii precum joburi și hobby-uri, el e folosit primordial pentru a simboliza plictisul sau lipsa unei interconectări eficiente între partenerii cuplului după un timp îndelungat, ratele divorțului în perioada anilor ‘20, până în ‘90, arătând o durată de aproximativ șapte ani a relației. Deși decursul unei căsnicii s-a dovedit a fi mai lung în deceniile următoare, „the seven-year itch” încă este o convingere actuală, care își face apariția atât în teatru – piesa cu același nume a lui George Axelrod – și film – adaptarea din 1955 a piesei, în care joacă Marilyn Monroe *a se face legătura la scena în care i se ridică rochia albă în stația de metrou și se creează un „pop culture moment” de neuitat*.
Cât despre relațiile scurte (căci nu trebuie să fii neapărat într-o relație de șapte ani ca să te simți plictisit), putem vorbi despre regula de trei luni, care, deși nu are aceleași fonduri psihologice ca „the seven-year itch”, este un principiu utilizat pentru relațiile nou formate. Astfel, se zice că, după trei luni de la începerea relației, partenerul își dă seama dacă vede un viitor romantic cu persoana respectivă, sau dacă vrea să se despartă de aceasta. Deși pot interveni diferențe de caracter sau viziuni opozante pentru anii care urmează, multe relații se pot încheia la numai trei luni și din cauza risipirii acelei scântei de interes și pasiune care îi conduce pe cei doi îndrăgostiți spre mai multe întâlniri. Odată ce stimulentul necunoscutului dispare, iar calmul confortului îi ia locul, persoana care caută distracția primelor câteva luni decide să se despartă de partener, sărind adesea în alte relații imediat după.
Mai există și posibilitatea în care acel confort, ce începe să răsară după trei luni, este monoton pentru o persoană de abia ieșită dintr-un mediu toxic. Dacă ești obișnuit cu lipsa de stabilitate în relație și cu o constantă spontaneitate (nu întotdeauna una bună), atunci gândul unei relații lungi și liniștite s-ar putea să se apropie prea mult de marginea prăpastiei intitulată „plictis”.
O relație nu e liniară. Nu există un termen sau o dată la care știi că trebuie să devii plictisit, sau o acțiune anume care sigur te va scoate din monotonie – iar în mod evident, dacă nu funcționează, atunci pur și simplu nu mai are rost să încerci. Întotdeauna merită să încerci. Plictiseala nu semnalează sfârșitul iminent și iremediabil al unei relații, ci poate doar faptul că ești confortabil cu partenerul, sau că trebuie din când în când să mai ieșiți din rutină și să faceți ceva pentru voi și numai cu voi. În niciun caz nu semnalează lipsa iubirii, contrar credinței multor oameni. Totuși, oricât de mult mi-aș dori să termin acest articol pe o notă fericită, trebuie să știm că distracția este importantă pentru iubire, iar, dacă modalitățile de remediere a monotoniei nu dau roade, atunci plictisul se preschimbă ușor în nostalgie permanentă și suforcare melancolică. Iubirea – profundă, adevărată, necondiționată – nu e întotdeauna suficientă, devenind obosită în bătălia împotriva plictisului. Precum ne spune Schopenhauer: „Cei doi duşmani ai fericirii omeneşti sunt durerea şi plictiseala.”
Text: Roxana Gherase
Grafică: Sara Iliescu
DTP: Alexia Voinea