Câte filme blockbuster, premiate sau nominalizate la Oscar, aclamate de critici au fost prezentate anul acesta ca fiind din categoria filmelor biografice? MULTE. Și nu o spun doar eu, ci chiar Google. În ultimii ani, filme care desprind întâmplări din viața unei figuri ce și-a meritat locul în istorie au fost produse neîncetat și, câteodată, irațional. Publicul, ca de fiecare dată, a avut reacții diverse, de la trenduri pe TikTok, în care filmele erau arătate săptămânal cu degetul și trimise la colțul rușinii, devenit mai nou cancel, la recenzii pasionale despre ,,cel mai bun film al anului”.
Febra filmelor biografice pare să existe dintotdeauna, începând cu ,,Joan of Arc” în 1900. Cadre alb-negru, talent actoricesc evidențiat doar prin gesturi și expresii, niciun cuvânt la mijloc. Dacă ne continuăm drumul pe axa cronologică, vom observa o altă perioadă de popularitate în comunitatea biografică: anii ‘30. Starletele de la Hollywood, Katharine Hepburn și Marlene Dietrich intră în rolul de regine impunătoare pe marile ecrane ale vremii. Oscarurile au popularizat filmele biografice și în anii ‘80 cu „Taurul furios”, „Fată de miner” și „Melvin și Howard”. Aceste ecranizări nu mai sporesc atenția ascultătorului când sunt pomenite, dar prototipul creat de filmele biografice anterioare își păstrează amprenta asupra cinematografiei.
Cum am spus la început, un biopic este o ecranizare care ne ghidează prin viața unui individ consemnat. El este cheia acestui gen. Cu cât individul este mai iubit sau mai controversat, mai apreciat sau mai urât de lume, cu atât interesul este mai mare. Nimeni nu se va uita la biografia lui tanti Lenuța dacă tanti Lenuța a trăit o viață liniștită, cu puțini dușmani, câteva probleme și a murit de bătrânețe. În schimb, dacă tanti Lenuța a fost asasinată, a avut o copilărie îngrozitoare și a fost una dintre cele mai ghinioniste persoane, atunci clar încasările levitează.
Multe dintre filmele biografice au fost atât de aclamate de comunitatea cinematografică, încât nu mai sunt considerate nici măcar de directorii lor filme biografice, așa cum s-a întâmplat în cazul filmului ,,Goodfellas”. Christopher Nolan afirmă despre capodopera sa recentă că nu se încadrează nici pe departe în genul biografic, deoarece nu-i oferă destul spațiu să-și valorifice calitățile. Genul a fost atât de criticat de la apariția lui, încât un film biografic este declarat un eșec cultural încă de la dorința studioului de a-l produce. În loc să reinventăm piața biografică, îi negăm legătura cu filmele create recent, care s-au bucurat de un succes colosal. De ce genul biografic este abandonat?
Filmul biografic este în ipoteză ușor de realizat. Povestea există deja, personajul este cunoscut și mulți oameni și-ar dori să-i cunoască tainele vieții private, cel puțin sunt păcăliți că pășesc în intimitatea subiectului. Publicul e atât de încântat, încât nu doar o dată filmele biografice au fost deschizătoare de drumuri pentru actorii din industrie – Austin Butler, mă uit intens la tine – sau au ridicat acești actori la nivelul Oscarurilor – Will Smith, Leonardo Dicaprio, pot să continui, dar să nu plictisesc audiența.
Pasul unul pentru un film biografic de succes: calitate tehnică sau dacă bugetul nu permite, impresia de calitate tehnică. Un film biografic trebuie să-i ofere publicului confort și mulțumire vizuală, în special prin cadre, costume și decor. Maria Antoinetta, filmul Sofiei Coppola, se bazează foarte mult pe aceste trei elemente și nu greșește pentru că altfel acțiunea nu ar mai fi credibilă.
Pasul doi: șoc, dar nu groază. Elementele de uimire și senzația de ,,gură cască” în sala de cinema se întrepătrund cu calitatea tehnică. Fără o poveste cu probleme, răsturnări de situație și scandal, atenția spectatorului ar fi pierdută, de aceea a apărut filmul biografic ,,The Apprentice”, care prezintă cariera lui Donald Trump.
Ultimul lucru de care ai nevoie și ești gata: extravaganță narativă. Audiența trebuie să simtă exclusivitatea poveștii și superioritate firului narativ în raport cu alte ecranizări, și să fie captivată de complexitatea întâmplărilor. Pentru că un personaj controversat sau arhicunoscut din istorie sigur va avea o poveste unică, controversată sau cel puțin o poziție în societate mai puternică, față de cea a audienței, care să-i confere admirație. O poveste a unei actrițe, al unui rege va reîmprospăta dispoziția lui tanti Lenuța, pentru că astfel de relatări nu le întâlnește prea des la bârfa de la colțul străzii.
Dar astfel de superioritate poate să creeze probleme dacă nu este ameliorată cu cel puțin o asemănare între audiență și personaj, iar aici intră în joc experiențele traumatizante și emoțiile. O copilărie tristă, o despărțire romantică copleșitoare, moartea, nașterea, bucuria primei ninsori. Aceste experiențe sunt comune și umanizează personajul, de altfel mitificat de filmul biografic, pentru ca publicul să empatizeze, să-l compătimească și să facă implicit bani studioului. De ce credeți că tot apar filme biografice cu prințesa Diana până la urmă? Dacă însă, subiectul filmului nu are astfel de calități, regizorul poate să transforme povestea după cum își dorește, așa cum s-a întâmplat și în cazul lui Elvis. Cântărețul nu a fost implicat niciodată activ în Mișcarea Drepturilor Civile din anii ‘60, așa cum afirmă filmul. Deși mulți consideră că impactul lui e o contribuție majoră, cântăreți afro-americani precum Ray Charles au fost nemulțumiți de titlul lui Presley, acela de inventator al rock’n’roll-ului pentru că ,,el cânta genul nostru de muzică”. Părerile sunt împărțite, dar exact acest dezechilibru conduce la prăbușirea conceptului de film biografic în gândirea colectivă.
Să analizăm cazul ,,Pam&Tommy”, care arată realitatea genului biografic în ziua de azi. Pamela Anderson este o actriță populară, foarte cunoscută în anii ‘90 și cu un scandal care a făcut ravagii la acea vreme. Caseta personală a Pamelei, pe care o deținea împreună cu soțul ei, Tommy Lee, a fost prezentată publicului fără acordul celor doi. După aproape 30 de ani, Hollywood a decis să realizeze un serial biografic despre această întâmplare, dar Pamela nu și-a oferit niciodată acordul. Totuși, serialul a apărut și prezintă viața amoroasă a celor două celebrități. Ca răspuns, Pamela a creat un documentar supervizat de ea numit ,,Pamela, a love story”. Acesta nu este singurul caz în care studiourile nu au ținut cont de memoria persoanei sau de dorințele acesteia și au creat filme biografice care au reamintit publicului de întâmplări neplăcute sau scandaluri, dar – cel mai important – au schimbat păreri și au adus atenția nedorită asupra subiectului. Totul pentru încasări.
Să ne concentrăm atenția asupra unui alt defect: întâmplări romantizate, falsificate de dragul cinematografiei sau al banilor, depinde de situație. Filmul regizat de Bradley Cooper, ,,Maestro: Muzică și dragoste”, aduce în prim-plan povestea unui dirijor american celebru ale cărui vicii sunt justificate și ,,înțelese” de personaje pe tot parcursul ecranizării, și nu vorbesc de vicii, precum mestecatul cu gura deschisă, ci pierderea încrederii în căsnicie. Deși soția lui îi justifică probleme cu replica ,,Așa este el! E un geniu, trebuie să-l accept”, aceasta este puternic îndurerată de acțiunile lui, cel puțin asta îmi place să cred. Părerea ei nu este niciodată pe deplin afișată în film, și cum maestrului i se permite orice greșeală, publicul cunoaște doar o parte din poveste. Prezentarea defectelor este importantă într-un biopic, dar justificarea, neglijarea acestora și prezentarea subiectului într-o lumină pozitivă sau martirică până la final, păcălește audiența și prezintă eronat o figură cunoscută.
Partea întunecată a filmelor biografice și unul dintre cele mai controversate subiecte din sfera cinematografică: filmele true crime. „Extremely Wicked”, „Shockingly Evil and Vile”, „Dahmer”, „The Act”, „Candy”, „House of Gucci” (se află la granița dintre film biografic și true crime), toate acestea prezintă cazuri adevărate, care au șocat lumea și au terifiat populația. Acum sunt pe marile ecrane și prezintă povestea criminalilor, adesea fără acordul victimelor sau familiilor lor. De asemenea, ecranizările nu oferă în vreun fel un omagiu celor care au fost răpuși sau afectați de evenimente.
Poveștile sunt menite să schimbe păreri și să producă un impact asupra interlocutorului. Fiind o parte din procesul nostru de comunicare cu cei din jur, sunt puternic afectate de subiectivitatea noastră și, la rândul lor, pot fi modelate după crezurile partenerului de conversație. În special în industria cinematografică, unde poveștile sunt ușor de accesat de publicul larg, o simplă istorisire poate îndrepta masele spre un nou set de convingeri și păreri, doar cu ajutorul unui film în care joacă actorul lor preferat. Audiența neexperimentată este răpită de decor și consideră relatările ca fiind adevărate și de necontestat, dar nu știu că în spatele filmului biografic povestea a fost complet distorsionată. Pentru ca o relatare să fie completă și publicul să fie cel care își decide singur verdictul, toate părțile care au contribuit în crearea poveștii trebuie să primească în mod egal ,,atenția reflectoarelor”.
Text: Larisa Pîrvu
Grafică: Ștefania Trandafir
DTP: Voinea Alexia
