Vineri seara, o noapte răcoroasă de vară, soarele de abia a apus și te grăbești să intri într-o cafenea de pe 52nd Street, chiar pe sub semnul cu scris șerpuit „Village Vanguard” a cărui lumină arămie învăluie cu entuziasm o parte din trotuar. Te așezi singur la o masă din colțul încăperii cuprinse într-o semiobscuritate enigmatică și privești visător la scena rotundă încadrată de draperiile de catifea cafenie, groasă, ce se preling în continuare pe podeaua lucioasă și neagră. Sunetele vibrante de saxofon și cele clare, pline și bogate de pian se amestecă cu lumina aurie, difuză, creând o atmosferă melancolică și jucăușă, totodată. Ritmul sincopat, vocea răgușită a solistei și trilurile sale, notele entuziaste și pronunțate ale trompetei, acordurile elegante și solemne ale contrabasului și bătăile echilibrate ale tobei, te poartă într-un univers cinematografic al anilor ’20 plin de sclipire, ardoare, mister, măreție și însuflețire. Așa ți se scurg următoarele ore, captiv în această atmosferă magică, încât nici nu îți dai seama că s-a terminat concertul până nu te surprinzi în picioare, aplaudând năucit, răvășit și derutat, răscolit de această trăire unică și intensă care ți-a redefinit conceptul de armonie.
Ajuns acasă, nu îți amintești nimic din drum, având doar o singură întrebare ce îți domină toate gândurile, fără încetare: ce este până la urmă jazzul, acest stil care te-a marcat atât de tare?
Ei bine, cu cât ne străduim să definim mai precis acest gen de muzică, cu atât încercările noastre sunt mai în zadar. Însuși Louis Armstrong spune, fiind întrebat ce este ,,swing-ul”, o subcategorie a jazzului: „Dacă trebuie să întrebi acest lucru, înseamnă că nu vei ști niciodată”. Jazzul se bazează pe o vastă diversitate de genuri, tehnici și mesaje ce sunt îmbinate în armonie, pe libertatea de compoziție și de exprimare și mai ales pe improvizație, spontaneitate și pe redarea instantă a unor sentimente autentice, deci nu poate fi definit cu exactitate. Prin expresivitatea și naturalețea sa, acesta te poartă printr-o serie de trăiri intense, înțelese și interpretate diferit de fiecare persoană, pe baza sensibilității acesteia și care, de asemenea, nu pot fi identificate, separate și explicate concret. Încă de la începuturile sale, jazzul a evoluat constant și s-a diferențiat în mai multe subcategorii. El se deosebește de muzica clasică prin faptul că fiecare muzician este propriul său compozitor, redându-și doar operele și sentimentele sale prin interpretare, pe când în muzica clasică, majoritatea artiștilor interpretează doar compozițiile altor muzicieni și redau emoțiile impuse de acestea.
Odată ce lămurești aceste aspecte, începi să te întrebi ce i-a determinat pe oameni să dezvolte acest stil, ce sentimente și dorințe au generat nevoia de a se exprima în acest mod prin muzică.
Jazzul a apărut în New Orleans, atunci când sclavii de pe plantațiile de bumbac se adunau noaptea în jurul focului și cântau diferite melodii tradiționale din Africa de Vest, pentru a nu își uita originile, pentru a recrea atmosfera din țările lor natale și pentru a împărtăși unii cu alții elemente din cultura fiecăruia. Mai târziu, acestea au fost amestecate și cu elemente din muzica europeană. În principal, structura și ritmul jazzului își au originile în tradițiile africane, la fel ca și instrumentele folosite inițial – chitară, tobe, banjo – iar pianul, trompeta, saxofonul, contrabasul și trombonul au fost adăugate ulterior, datorită influențelor europene. Melodiile cântate aveau diferite teme: cântece de muncă, imnuri, muzică religioasă, cântece de dans popular sau melodii de înmormântare.
Acum că ești aproape cunoscător, vrei să afli câte ceva și despre elementele muzicale ce definesc jazzul, pentru a înțelege mai bine cum reușește acesta să construiască o atmosferă atât de fermecătoare la fiecare ascultare.
Tonalitatea pune accent pe expresivitate și pe emoție, nu pe frumusețea și delicatețea sunetului, precum muzica europeană, de aceea unele sunete pot părea aspre sau vocile soliștilor nu sunt întotdeauna blânde sau cristaline, ci mai degrabă răgușite sau stridente, însă atmosfera creată e întotdeauna unică, evocativă, vie și dinamică. Aceasta definește stilul unui artist: Benny Goodman abordează o tonalitate elegantă, Louis Armstrong grandioasă, triumfală, Dizzy Gillespie strălucitoare și Ella Fitzgerald sofisticată.
Improvizația este nelipsită din muzica jazz, fiind elementul ce deosebește artiștii între ei. La început nu se cânta după partitură, adică pe note, ci interpreții improvizau pe diferite teme sau armonii, individual sau în formații. De asemenea, se repetă schema unui acord.
Ritmul este, poate, cel mai important element al jazzului, oferindu-i „swing-ul” tipic și ocupând uneori locul principal, părăsindu-se tonalitatea. Orchestrele sunt împărțite în „Melody Section” (trompetă, clarinet, saxofon) și „Rhythm Section” (contrabas, chitară, pian). Jazzul se bazează pe sincopă, astfel că și instrumentele din „Melody Section” respectă acest principiu. Uneori melodia și ritmul nu sunt în conformitate una cu cealaltă, iar alteori se contopesc, ca în stilul „Free Jazz”.
Blues-ul este o altă componentă importantă a jazzului, ce are originile în tradiția africană.
Cu toate acestea, tot nu ești lămurit și începi să te întrebi despre modul în care a reușit acest gen de muzică să se dezvolte atât de mult și să ajungă să fie apreciat în toată lumea.
Ei bine, la început, jazzul era cunoscut doar în New Orleans, apărând și o subcategorie a acestuia care poartă numele orașului și unde avea să se dezvolte pentru prima oară stilul de interpretare „hot”, în care instrumentele mai degrabă „vorbesc” decât cântă. Apoi, înspre 1910, apare stilul „Dixieland” care promova o muzică mai lină și mai puțin expresivă și din care face parte orchestra lui Jack Laine. Era un stil ce aparținea, în principal, muzicienilor albi, aceasta fiind singura deosebire dintre el și „New Orleans”, ulterior apărând și formații mixte, precum cea condusă de King Oliver și cea din care făcea parte Louis Armstrong, „Creole Jazz Band”. În timpul Primului Război Mondial, centrul muzicii jazz a devenit Chicago, deoarece majoritatea muzicienilor din New Orleans s-au mutat aici (de exemplu Armstrong, King Oliver și Johnny Dodds), formându-se un nou stil ce poartă numele acestui oraș. Se dezvoltă foarte mult blues-ul, iar rolul principal revine solistului și saxofonului. În anii 1930 se dezvoltă stilul „Swing” prin Benny Goodman, Teddy Wilson, Fletcher Henderson, Duke Ellington, Lester Young, Ella Fitzgerald, Coleman Hawkins. O mare schimbare se produce în anii 1940, când mulți muzicieni ies de sub conservatorismul orchestrelor și a stilului „Swing”, făcându-și propriile formații, bazându-se doar pe virtuozitatea și abilitățile instrumentistului și pe libertatea de compoziție, înlocuind muzica dancing cu stilul „Bebop”, prin artiștii Thelonious Monk, Dizzy Gillespie, Charlie Parker și Sarah Vaughan. Apoi, se încearcă revenirea la jazzul clasic, mai liniștit, fără atât de mult vibrato și fără percuție, prin stilul „Cool Jazz”, care se răspândește pe coasta de vest a Americii, datorită lui Miles Davis, a lui Gerry Mulligan și a lui Stan Getz. Pe de altă parte, pe coasta de est se continuă stilul lui Charlie Parker, datorită artiștilor Clifford Brown și Sonny Rollins, prin stilul „Hard Bop”, care promovează o muzică mai aprinsă și ritmată. În anii 1950, Miles Davis, Bill Evans și John Coltrane încep stilul „Modal Jazz”, bazat pe expresivitate, sensibilitate și o serie de modalități armonice. În paralel, se dezvoltă stilul „Free Jazz”, care sfidează principiile jazzului clasic, Ornette Coleman și Cecil Taylor aducând melodii atonale și fără nicio schemă de acord, însă surprinzător de logice și frumoase.
În cele din urmă, după toată această documentare, realizezi că acest stil este sofisticat, unic și viu, că are o istorie captivantă și surprinzătoare și că tu ești unul dintre puținii privilegiați care are șansa de a cunoaște frumusețea sa (întrucât nu este apreciat la adevărata sa valoare) și de a se bucura de tot ceea ce are acesta de oferit.
Text: Cosmina Cîrligea
Grafică: Stefania Arhip
DTP: Maria Pavel
