Sistemul educațional românesc (și nu numai) își propune ca toți elevii să evolueze în cadrul acestuia, ajungând la cea mai bună versiune posibilă a lor. Contrar acestui principiu, ceea ce el reușește să facă este să particularizeze procesul de selecție naturală, deoarece la finalul studiilor, „câștigătorul” este elevul cu un caracter mai puternic, fiind singurul care reușește să devină un om integrat în societate.
De când suntem suficient de mari cât să mergem la școală, căpătăm anumite abilități pe care urmează să le folosim tot restul vieții: scrisul, adunarea, scăderea și înmulțirea, orientarea în spațiu. Lista ar putea continua la infinit, dar simt că te vei plictisi mai tare decât aș face-o eu dacă aș continua înșiruirea. Un obicei care nu ar trebui să se afle pe această listă, dar totuși se regăsește în viața noastră de zi cu zi este competiția. Nu, nu mă refer la un campionat de fotbal, ci la ceva ce se întâmplă în orice clasă din orice școală din orice loc al acestei lumi. De câte ori nu te-ai gândit: „Oare chiar e mai bun/ă ca mine?”, „De ce a luat el 10, iar eu nu?”. Dacă după aceste întrebări ai continuat totuși să lupți pentru ce ți-ai dorit, consideră-te de partea fericită a lucrurilor. Psihologia ne spune că persoanele cu temperament de tip coleric tind să reacționeze bine la competiție, pe când melancolicii devin inhibați.
Dacă norocul nu îți surâde, ajungi să uiți de scopul inițial atunci când intri într-o competiție; ești pur și simplu motivat de dorința de a avea o performanță mai bună decât cel pe care-l numești adversar. Unii, care iau această competiție mult prea în serios, ajung să uite cine sunt cu adevărat, trăind într-o continuă competiție cu un Celălalt. Indiferent dacă Celălalt le este superior sau nu, ei și-l însușesc drept idol și își compară fiecare aspect al vieții cu ale lui. Din nefericire, adesea se întâmplă ca acțiunile comparate să fie unele negative. În domeniul educației, aceste tipuri de comparații sunt ușor inofensive, căci nimeni nu are de suferit dacă altcineva se bucură că a luat 4, pe când colegul de bancă a reușit să obțină doar un 2. Cel cu nota 4 va căpăta un sentiment de superioritate, ca rezultat al bucuriei că are nota mai mare. În schimb, în viața de zi cu zi, într-o relație de orice fel, cele două persoane implicate intră într-o continuă competiție de „cine poate face cel mai rău”.
Cum am mai menționat, obiceiurile pe care le învățăm atunci când suntem mici se vor aplica și în viața noastră de adult. Totuși, formarea caracterului se bazează în mare parte pe ceea ce ne învață părinții noștri. Adesea, ei ne motivează să învățăm prin a ne prezenta anumite așa-zise „avantaje”, lucruri care în viața reală nu contează atât de mult precum le fac ei să pară. De exemplu, laudele profesorilor sau ale părinților pot aduce o satisfacție efemeră copilului, dar oare merită? Merită frământarea interioară de dinaintea fiecărei ascultări, dorința de a răspunde înaintea colegului tău, lupta între cine ajunge la succes mai repede, pentru a primi o notă? Singurul rezultat remarcabil este crearea unor tensiuni fără motiv între niște copii care ar trebui să fie prieteni. O altă consecință importantă este că în încercarea de a fi întotdeauna primul, niciodată nu vei reuși să asimilezi informația, deoarece poți face asta doar în ritmul tău. Practic, ajungi să înveți mecanic o lecție, cât mai repede, astfel încât să reușești să iei acel 10. După câteva ore (zile, dacă ai o memorie imediată), nu vei mai ști aproape nimic din ceea ce ai avut de învățat.
Lumea reală, cea care începe odată ce terminăm studiile, a fost, este și va fi competitivă, iar competiția a fost folosită ca metodă de învățare dintotdeauna. Recent însă, odată cu preluarea mai multor tendințe din cultura vestică, această metodă a devenit din ce în ce mai folosită, cu recompense, mize și intensitate din ce în ce mai mari. Ideologia competiției este considerată normală, mai ales în Statele Unite ale Americii, unde s-a inventat și un nume pentru ea: Competition Based Learning (pe scurt, CBL). Promovarea competiției nu face parte decât din această predispoziție de a împrumuta lucruri (nu neapărat pe cele bune) din alte culturi. Ironic este însă faptul că, preluând această metodă de învățare se creează un paradox, fiind însuși un efect al competiției – dorința de a nu rămâne în urmă, compararea unor lucruri negative și „uitatul în grădina celuilalt”, în încercarea de a găsi ceva nou, inovator, fără prea multă muncă creativă.
Pe de altă parte, competiția are și avantaje bune. Unul dintre ele ar fi că, alegând să citești acest articol, în loc să te uiți la un film sau la ultimul episod din serialul pe care-l urmărești acum, ai reușit să-mi crești stima de sine, fără ca măcar să ne cunoaștem. Putem să spunem că am câștigat această competiție, având în vedere că ai ajuns până la finalul acestui articol.
Text: Gutuman Luca
Grafică: Baciu Maria
DTP: Stancu Andreea
