A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. A fost odată o cârciumă…bine, au fost, de fapt, mai multe cârciumi dacă e să fim sinceri, dar revenind la povestea noastră… A fost odată o cârciumă în care cei mai vestiți boieri din ținut obișnuiau să se adune cu mic, cu mare. În fiecare seară se cinsteau unul pe altul, într-un război permanent, pentru a demonstra cine deține cei mai mult galbeni din regat. Și cum stăteau ei așa, într-o seară, discutând nimicuri, un boier cu nasul fin își întreabă tovarășii:
– Voi nu simțiți un miros de mentă?
La care un alt boier îi răspunde:
– Ei, ba sigur că da! În fiecare seară, înainte să ajungem noi, câțiva copii ne freacă mesele cu mentă. Câștigă și ei un ban cinstit pe muncă puțină!
Iar astfel, dragii moșului, a luat naștere una dintre cele mai populare vorbe românești – „a freca menta”.
Îndepărtându-ne, acum, de cârciumă, să ne îndreptăm atenția către un loc ceva mai comercial – târgul din sat la miezul zilei. Tarabe peste tarabe, vânzători care mai de care, produse din toate categoriile – de la opinci, săbii și tunici noi nouțe, la fructe, legume și chiar animale.
Un sătean venit în târg întreabă:
– Cât costă dom’le un purceluș d-ăsta mic?
– Doar 20 de galbeni pentru dumneavoastră, domnul meu! Ofertă specială!
Crezând că a dat norocul peste el, evident că săteanul acceptă oferta vânzătorului. Îi plătește galbenii aferenți, îi mulțumește, și ia fericit sacul în care îi fusese pus purcelușul. Merge el ce merge și se întâlnește pe drum cu vecinul său, Ion.
– Ce ai acolo în sac, cumetre? Îl întreabă Ion curios.
Mândru de tocmeala făcută, săteanul dă să deschidă sacul ca să-i arate vecinului său purcelușul, însă, ce să vezi? Înăuntru – doar o mâță speriată.
– Na, că te-am prins cu mâța-n sac! își bate Ion joc de el, iar bietul om se rușinează și își continuă drumul.
Acum că am aflat originea altei vorbe din popor, continuăm pe cărarea sătească și mergem o zi, mergem două, mergem patruzeci și nouă, și ajungem la plantația de pepeni a lui Ion. Avem norocul să nimerim în mijlocul unei interacțiunii a acestuia cu ceea ce el încă nu știe că sunt trei hoți, deci să facem liniște și să privim. Ca orice țăran muncitor, Ion își prețuia plantația mai mult decât propria viață, așa că petrecea cu ea mai mult timp decât cu propria nevastă, tocmai pentru a preveni pepenii din a fi furați. Pentru că eu sunt naratorul omniscient al basmului, îmi permit să vă spun care era planul celor trei hoți: în timp ce unul dintre tâlhari îl enerva pe Ion și îl scotea, astfel, dintre pepeni, ceilalți doi pungași se repezeau către plantație și furau tot ce se putea fura. Zis și făcut, Ion este scos din pepeni, la propriu, dar și la figurat, iar cei doi hoți încarcă în căruța de peste drum jumătate din plantația lui.
Haideți să-i urmărim, acum, pe cei trei și să mai aflăm originea unei alte vorbe din popor, după cum urmează. Se făcea că era o noapte înstelată, în care întunericul îmbrățișa străzile cu misterul său, și în care singura siluetă care se putea distinge era cea a felinarelor cu gaz. De la depărtare – dacă închideai un ochi și îl închideai și pe celălalt – umbra difuză a luminii stradale, emanată de către becurile cu gaz, semăna fidel cu silueta unui jandarm. Astfel, cei trei hoți, șugubeți de altfel, și-au creat un cod secret (care – spoiler – în scurt timp nu mai era atât de secret). Ori de câte ori vorbeau între ei, în lumea interlopă, despre organele legii, îi numeau „becuri”. A fost vorba doar de o chestiune de timp până când această asemănare a început să fie folosită și atunci când un hoț era prins că face o nelegiuire. Se spunea că acesta „a picat peste un bec”, iar de aici se și trage vorba populară „a călca pe bec”.
Cei trei hoți de pepeni au avut ghinionul să calce și ei peste un bec și să fie, astfel, prinși cu mâța (sau mai bine zis pepenii) în sac. Evident că au negat vehement toate acuzațiile, însă nu a durat mult până să fie chemați la judecata supremă: vechiul ritual băbesc, puțin cam prea serios pentru tonul ironic al acestui basm. Cei trei șarlatani au fost siliți să-și bage mâinile în gura pofticioasă a unui foc aprig, gata să-i înghită pentru nelegiuirea comisă, și să țină un fier încins în palmă. Secundele păreau minute, minutele se scurgeau ca orele, orele treceau ca zilele, când, într-un final, celor 3 păgubași li s-a permis să își retragă mâinile, metamorfozate acum în aripioare de la KFC… Pardon! Am uitat că vă povestesc un basm strămoșesc… Voiam să spun cotlete marinate la cuptor, servite cu o garnitură fină de polenta aurie lângă… Despre ce vorbeam oricum? A, da, și-au retras mâinile, bun. În vremea aceea de mult uitată, se credea că în funcție de cât de repede se vindecă rana de după ritual, în acea măsură erai găsit vinovat pentru acuzațiile aduse. Mai are rost să vă spun că cei trei hoți au și acum mâinile încinse de la fier, la cât de vinovați au fost pentru fapta comisă? Deși erau dispuși să-și bage mâinile în foc unul pentru celălalt, nu s-au gândit că expresia folosită de ei putea fi luată puțin prea literal.
Ehe… Și uite așa am ajuns și la finalul călătoriei noastre. Sper că ai rămas în minte cu o imagine clară a originii multor vorbe din popor, pe care sunt convinsă că le folosești și tu. Până la următorul basm, vă rog să dați un like, un share și un subscribe… Nu! Iar am greșit secolul, fir-ar să fie de treabă! Mă scuzați, după cum spuneam… Am încălecat pe-o șa? Parcă așa era… Și v-am spus povestea așa… Da, așa era, îmi amintesc! Și am încălecat pe o căpșună… și (nu) v-am spus o mare și gogonată minciună!
Text: Silvia Bușcan
Grafică: Maria Baciu
DTP: Mihaela Ursu
