De câte ori poți să mori într-o singură viață? Și, dacă moartea este un concept iluzionist pentru unii, de ce pare să îi încordeze atât pe alții? Cât de relativă este moartea! Cum unele persoane mor în ochii noștri, felul cum alte persoane nu mai deschid ochii niciodată și nu mai simt căldura soarelui, cum o parte din sufletul nostru moare odată cu ele, pe vecie, ce repede mor sentimentele și cu ce veșnicie respiră amintirile, de ce unele persoane își doresc / aleg să nu se mai trezească vreodată și cât de strâns se agață altele, cu dinții încleștați și de cel mai impertinent / indiferent fir alunecos de rază de soare.
Așa că, tu de câte ori ai murit până acum? Câte versiuni ale tale ai îngropat?
Însă, câteodată, mai nevrotică decât frica de moarte este cea de a fi uitat, care, pentru unii dintre voi, poate suna precum niște sinonime perfecte. O frică poate princiară, o teamă de ,,nu am făcut destul” cu tentă de ,,nu am făcut nimic să merit”, ce nu merge asortat cu nimic altceva decât cu un “de ce?” uscat. Altfel, ar deveni grețos, ți s-ar apleca.
Încă de la începutul timpurilor, oamenii au avut dorința aceasta de a-și face simțită prezența și pentru generațiile ce urmează să vină. Ca un prim și banal exemplu, picturile rupestre atestă acest lucru. Pentru ei, poate, era un fel de: ,,Uite-mă! Am fost aici, aceasta este povestea mea!1 Mă vezi?” În prezent, picturile rupestre și/sau hieroglifele par a fi fost înlocuite de un strigăt de ajutor asemănător, anume graffiti-ul.
Și autorii, oamenii de știință, conducătorii, cei ce au avut un impact grandios asupra cursului vieții mai multor alte persoane, tind să moară foarte greu, numele lor (deși câteodată repetate cu sinuozitate) încă răsună în largul cerului, încă ating perechi de buze. Ei au un epilog în paradox. Ce ar trebui să fac să am și eu un epilog blând?
Poate, cel mai ușor mod de a atinge nemurirea, infinitul, căderea abisală este de a avea norocul (din nou, și ce relativ este norocul; ce taxe / polițe ar trebui să plătesc, ca să facem cunoștință și noi, odată?) ca un scriitor să se îndrăgostească de tine. Stiloul / tastatura să-ți scrie doar temperamentul tău, sub alt nume, înfățișarea ta, numai cu părul schimbat — ca lumea să nu își dea seama că ești tu. Și poate vă întrebați, atunci, ce rost mai are? Dar, dacă ne-am pune întrebarea aceasta, am realiza că, de fapt, nimic nu are rost. Suntem doar într-o bifurcație de drumuri transversale unii prin viețile altora. Dar mereu, la semafor, se pune verde la un moment dat.
Faceți-mă nemuritoare, și abia după aceea să mă lăsați să mor.
Prin urmare, de câte ori poți muri într-o singură viață? De minimum două ori: o dată când sufletul îți pleacă în căutare de alte suflete intangibile și altă dată când ești uitat. Definitiv.
Text: Daria Gheorghe
Foto: Ioana Mihăilescu
DTP: Diana Mărgărit
