E prea mult timp?

O singură întrebare este relevantă în acest context: tu ce ai face dacă lumea s-ar opri pentru 24 de ore? Dacă toți oamenii ar îngheța pe străzi, dacă ai avea totală libertate, dacă nu ai răspunde pentru faptele tale? Ai avea puterea să-ți îndeplinești orice fantezie și nu ai avea nicio responsabilitate. Cu siguranță, în marea majoritate din cazuri, primul instinct este să iei tot ce poți. Banii, hainele la care doar ai visat, adidașii aceia la care te gandesti de cateva luni ar fi în sfârșit ai tăi, toate lucruri la care doar te uitai în vitrinele magazinelor, totul. Te vei simți liber, scăpând de agitația acelei zile, de sarcinile care trebuiau duse la capăt. Pare doar un vis.

Dacă acest lucru chiar ar fi, cumva, posibil, să colorăm puțin situația. Ți-ai începe ziua în modul obișnuit, dând startul rutinei. Ceasul indică ora 10 dimineața și începi să observi această schimbare. Încerci să te adaptezi la această situație, dar ceva în gândul tău refuză să vadă realitatea actuală.

Începi să te miști liber printre oameni, îi iei de mână, dansați, le vorbești și nimic nu se întâmplă. Trecerea pe lângă persoanele oprite, parcă dintr-un alt timp, te fac să realizezi, în sfârșit, ce putere ai cu adevărat în acel moment. O doză de adrenalină parcă te pătrunde brusc și mintea îți fuge mai rapid decât corpul, neștiind ce să faci prima dată.

Acum că nu mai răspunzi nimănui pentru acțiunile tale, până la ora 16 deja te-ai îmbogățit. Ți-ai îndeplinit mai toate visurile materiale. Ai luat prânzul la acel local frecventat doar pe rețelele de socializare. Ești copilul – cel puțin în acte – al unui multimilionar și ai căpătat și o mașină, mult prea scumpă, ale cărei cauciucuri sunt arse de la viteza cu care gonești pe străzile goale. Ai atât de mulți bani încât ai viitorul asigurat și pentru următoarele generații. Acum deții ultimul model de încălțări pe toate culorile, hainele care erau doar pe lista de dorințe și toate accesoriile pe care sperai că o să le primești cândva. Atâtea lucruri de făcut și totuși timpul este limitat. Oare o să ai vreodată timp să le faci pe toate?

Abia aștepți să vină a doua zi la liceu, să defilezi cu noile tale achiziții… dar ce frumos ar fi fost să mai fie cineva cu tine. Simpla prezență fizică a unor oameni este de prisos.

Doar liniștea asurzitoare ca muzică de fundal te aduce ușor ușor într-o stare de plictiseală, de nebunie. Încep să apară primele semne ale sentimentul de singurătate, sentimentul de abandon. Îți fuge gândul la acea persoană cu care ți-ar fi plăcut să petreci această experiență inedită, acea persoana cu care poate nu ai mai vorbit sau pe care nu ai mai văzut-o demult. Poate o persoană căreia mai trebuia să-i spui un ultim lucru înainte să plece. Oare ce face? Oare cum se simte? Oare se mai gândește câteodată la mine? Desigur, prietenii, colegii au dispărut doar pentru 24 de ore, îi vei vedea la un moment dat, dar ție nu-ți pleacă gândul de la acea figură. O vezi în oamenii ce au rămas împietriți pe străzi, îi vezi fața pe toate afișele de pe clădiri, o simți în adierea ușoară a vântului. Îi auzi vorbele în muzica ce odată îți alina sufletul și acel parfum înțepător îți mângâie fața.

Apusul soarelui anunță aproape trecerea unui interval de douăsprezece ore. Savurezi această întâmplare pe o bancă, cu o vedere fix spre asfințit. Îți înclini ușor capul și gândul îți pleacă iar. Oare acea persoană ar fi vrut să petreacă acest timp cu mine? Oare am spus tot ce trebuia să spun în final? Întrebări inutile ce doar îți săgetează mintea obosită. Încerci să te redresezi, sunt doar niște copilării. Știi, însă, undeva în spatele capului, că nu ți-ai îndeplinit toate dorințele, într-un final. Desigur, toate pungile pline cu nimicuri încă se sprijină de piciorul băncii, însă să fie astea de ajuns? 24 de ore în care să faci ce vrei sau o viață în care să mai scapi de un regret? Poate în acest timp limitat nu poți să te urci în avion și să pleci departe de toate problemele tale… oricum n-ai timp… dar 24 de ore în care poți să stai față în față cu problemele tale și să le înfrunți sună mai bine.

Se întunecă afară. Privirea nu-ți mai este furată de ultimii stropi de lumina de pe cer. Îți mai dorești un singur lucru, să rezolvi problemele din viața ta care, în realitatea normală, nu pot fi combătute. Ai toate resursele la îndemână ca să faci orice. Doar un drum și poți afla casa, scara blocului, numărul apartamentului, unde a copilărit, ce mașină vrea, dacă are cățel și tot felul de lucruri zadarnice. Începi să cauți acea ancoră, acea dorință care încă te încarcă cu nădejde, cu energie. În realitate, cauți prezența în jurul căreia să nu te mai simți singur.

Ora 5 dimineața și deja ai epuizat o multitudine de posibilități în legătură cu locul în care se poate afla. Acasă nu, la magazin nu, la cafeneaua preferată nu. Mergi pe străzile întunecate, simțind speranța găsirii cum ți se scurge prin toți porii. Aștepți cu răbdare, cu fiecare pas și cu fiecare bătaie a inimii că o vei revedea.

Ajungi chiar în locul din care ai plecat și observi, privind din alt unghi, o siluetă stând aproape. Cum de nu ai observat-o? Poate atâtea gânduri ți-au tulburat vederea. Atingi acea persoană și simți… simți prezența pe care ai căutat-o cu privirea toată ziua. Simți atingerea caldă, privirea ce odată te liniștea, simți cum toată nebunia se domolește. Ai avut nevoie de o singură persoană ca totul să se transforme în mai bine. Încă își mai amintea de locul în care obisnuiați să priviți apusul împreună.

Te uiți la ceas – ora 9 și 50 de minute. Ce repede mai trece timpul cu persoana potrivită. E vreodată prea mult timp pentru așa ceva? În ultimele minute ce ticăie pe ceas îți faci curaj. Tot ce aveai în plan să spui, dar ai evitat, este acum zis. Scuze, râsete, lacrimi, vorbe goale, apăsătoare sunt lăsate libere în aerul rece al dimineții, pe cerul proaspăt luminat.

Două minute și poate pentru unii doar 120 de secunde, dar pentru alții cea mai lungă îmbrățișare din lume. Pleci, dar nu fără să mai arunci o ultimă privire. Privești de la distanță cum totul revine la normal, cum se reia monotonia. Observi oamenii de la depărtare, la fel cum faci mereu. Abia acum ești bine, împăcat, fără regrete.

Text: Theodora Marin
Grafică: Maria Rizoiu
DTP: Silvia Ionescu

Contact Us