La momentul actual, „presa” din România nu reprezintă interesele cetățenilor. Pe de o parte, aceasta prezintă subiecte atroce și înfricoșătoare sub pretextul că astfel „rămânem conectați la realitate” și „suntem la curent cu ceea ce se întâmplă în lume”, însă fără de care am putea trăi mult mai liniștiți, făcând-o doar pentru a smulge o reacție din partea publicului, pentru a produce „senzație”. Pe de altă parte, scopul principal al acesteia a devenit manipularea maselor după bunul plac al partidelor politice care plătesc milioane de lei din banii publici pentru a întreține acest fenomen. Cu siguranță nu este o situație firească pentru o țară care se dorește a fi modernă, aliniată la standardele europene, însă dacă analizăm situația presei de acum 30 de ani, ne putem simți chiar norocoși.
Instaurarea regimului comunist s-a produs, teoretic, prin liberul consimţământ al populaţiei în urma alegerilor din 1946, aceasta fiind „dezgustată de regimul burghez” care a guvernat în perioada interbelică. Practic, democrația din România și din celelalte state sud-europene a fost sacrificată și vândută Uniunii Sovietice de către marile puteri. Încetul cu încetul, întreaga țară a devenit un lagăr de concentrare, unde toți oamenii munceau, făceau foamea și erau bătuți la comun, în mod egal, pentru a se putea împlini viziunea comunistă. Această zonă constituia o pată neagră pe planeta care renăștea din cenușa celui de-al Doilea Război Mondial, îndreptându-se cu pași timizi către civilizație și fiind prea ocupată ca să își întoarcă privirea și înspre Europa de Sud-Est. În spatele Cortinei de Fier, România era un fel de Triunghiul Bermudelor, unde se întrerupea contactul cu umanitatea, iar drepturile omului dispăreau înfricoșător de rapid.
Așadar, nici nu se punea problema libertății de exprimare sau a unui sistem de presă care să servească interesul public și să prezinte adevărul nealterat. Totuși, un sistem exista (nu îl putem numi „presă”, oricât ar fi încercat comuniștii să îi manipuleze pe oameni pentru a crede acest lucru). Acesta era însă menit să ascundă orice informație care ar fi putut să dezvăluie atrocitățile comise de Securitate sau actele de trădare împotriva poporului pe care le săvârșeau nestingheriți conducătorii, să slăvească dictatorul și să distorsioneze valoarea de adevăr a informațiilor transmise după interesul marelui partid pentru a spăla cât mai multe creiere cu putință. Câteva dintre mecanismele prin care se realizau acestea sunt: limbajul de lemn (elementele lexicale și stilistice, pline de clișee, care caracterizează discursul rigid al comuniștilor), cenzura (întâlnită nu numai în ziare, ci și în opere artistice și lucrări științifice), Legea Presei (din 1974, prevedea faptul că „presa își desfășoară activitatea sub conducerea Partidului Comunist Român, forța politică conducătoare a întregii societăți din Republica Socială Română”), Ziarul Scânteia (apărut după modelul ziarului rusesc Iskra, reunea mai mulți muncitori simpli, aproape analfabeți, fără legătură cu jurnalismul, care erau literalmente „puși acolo” pentru a ridica în slăvi partidul și pentru a susține orice măsură criminală ar fi adoptat acesta).
Pe de altă parte, Radio Europa Liberă era cam singurul mijloc de informare reală despre evenimentele din Occident, dar și despre cele locale, pe care însă era interzis să îl asculți. Fiind finanțat de Congresul Statelor Unite și menit pentru a fi urmărit în statele comuniste, acesta a devenit simbolul speranței și al luptei anti-comuniste.
Pentru a se asigura că minciuna și manipularea monopolizează tot spațiul public, comuniștii își infiltrează tehnicile abjecte și în artă și știință. Și din moment ce ei nu erau chiar cei mai buni reprezentanți ai categoriei oamenilor de cultură, cu toate că Elena Ceaușescu a devenit doctor în chimie (la fel de bine cum putea deveni maestru dirijor sau general de armată, fiind soția președintelui României), au trebuit să convingă mai mulți scriitori, filozofi, pictori și chiar istorici să transmită idealurile comuniste mai departe. Astfel, Mihail Sadoveanu scrie opere precum „Mitrea Cocor” și „Lumina vine de la Răsărit” pentru care a fost desemnat preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, funcție ce îi permitea să semneze decrete pentru pedeapsa cu moartea. Apare realismul socialist în literatură, unicul curent artistic permis până în 1990, fiind o „reprezentare istorică adevărată a realității concrete în dezvoltarea ei revoluționară… în conformitate cu sarcina transformărilor ideologice în mintea oamenilor și educării oamenilor muncii în spiritul socialismului.” De asemenea, se înființează și Institutul de literatură Maxim Gorki.
Pe de altă parte, sunt și multe exemple de scriitori și filozofi curajoși, demni, ce au luptat împotriva crimelor comise de regimul abuziv, însă dorind să le redea românilor libertatea, au fost nevoiți să plătească cu a lor: Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Constantin Noica, Leonid Dimov, Marin Preda, Nicolae Manolescu și mulți alții.
Realismul socialist se dezvoltă și în celelalte ramuri ale artei. Opere precum „Semnarea apelului pentru pace” de Camil Ressu, „Oțelari” de Corneliu Baba și „Revoluționari încarcerați” de Constantin Piliuță sunt expuse în marile muzee, iar cinematografia este acaparată de filme centrate pe „puritatea socialistă”, furnizate doar de SovRom Film și Cinexfilm.
De asemenea, istoricii erau obligați să denatureze realitatea și să consemneze faptele doar într-o formă care îi mulțumea pe comuniști. Desigur, nu toți istoricii și-au încălcat datoria față de știință, de popor și de generațiile următoare, continuând să își facă meseria corect și cinstit, dar punându-și viața în pericol: Gheorghe I. Brătianu, Constantin C. Giurescu.
Toate metodele enumerate mai sus nu sunt decât câteva dintre tehnicile pe care le foloseau comuniștii pentru a manipula și pentru a controla oamenii, și poate pe unele dintre ele nu le vom afla niciodată. Analizându-le doar pe acestea, ne putem da seama că erau un suport destul de puternic pentru a îi întoarce pe oameni unii împotriva altora. Dovada vie a faptului că acestea chiar funcționau sunt cei care spun că în timpul comunismului era mai bine. Desigur, nici astăzi nu suntem în stadiul de dezvoltare în care trebuia să fim, ne întrecem cu Bulgaria pentru ultimul loc în UE la orice capitol bun, corupția, interesul personal și averea primează în fața bunăstării cetățenilor și nu am făcut nici pe departe tot ce ținea de noi pentru a evolua din 1989 și până acum, însă cu toate acestea, trebuie să fim recunoscători în fiecare zi pentru resursele nelimitate pe care le are majoritatea dintre noi, pentru că ne putem spune opinia fără să ne temem pentru viața noastră și, cel mai important, pentru că suntem liberi, privilegiu de care nu dispun toți oamenii la momentul actual, și care poate dispărea mult mai ușor decât l-am dobândit.
Text: Cosmina Cîrligea
Foto: David Popescu
DTP: Silvia Ionescu
