Oare omului îi place să pătrundă profunzimile anumitor elemente din dorința de a descoperi mai mult, de a se simți stăpân prin cunoaștere? De ce nu s-a rezumat la viața cea de toate zilele, la tot ceea ce putea percepe ca formă, culoare și alte aspecte profund distinctive?
Se spune că grecii antici au avut timpul drept șansă pentru a filosofa. Acesta le-a oferit posibilitatea de a încerca să pătrundă aspectele abstracte ale firii umane și a tot ceea ce se află în relație cu aceasta. Dar dacă, prin absurd, această civilizație antică nu exista, oare indivizii nu-și mai ridicau anumite probleme? Profunzimea percepției este oare o moștenire sau, mai degrabă, o îndeplinire a propriului destin?
Adam a fost conceput „după chipul și asemănarea Domnului”, dar ce înseamnă asta, din moment ce nimeni n-a văzut vreodată chipul propriu-zis al Acestui Dumnezeu? Îți poți coordona în voie degetele de la o mână și, la fel de bine, îți poți roti capul sau îți poți întoarce trupul în anumite sensuri, cu alte cuvinte: îți poți controla corpul. Dar în ceea ce privește mintea, lucrurile de ce nu stau la fel? De ce există emoții care te cuprind pe neașteptate și gânduri ale căror natura nu le poți dibui nici chiar tu însuți? Poate că o parte din înțelegerea puterilor supraomenești stă ascunsă tocmai în acest ungher numit minte. Este un aspect care ne diferențiază condiția, căci trupuri au toate creaturile, dar rațiune – doar oamenii. Poate ca aceasta e asemănarea individului cu Tatăl Ceresc: nu este una de ordin anatomic, căci omul poate fi o copie a unui chip spiritual, rațional.
Trebuie să recunoaștem că întotdeauna s-a făcut o diferență între corp și minte, de parcă acestea două ar fi entități complet diferit și nicidecum nu s-ar completa reciproc într-un tot unitar armonios. În Evul Mediu, se considera că cea mai importantă calitate a omului este poziția bipedă tocmai pentru că, astfel, el reușea să-și țină capul deasupra celorlalte animale (ceea ce nu era doar un simbol al superiorității față de alte creaturi, dar și o apropiere de puterea mistică a divinității, căci polul apical era, la propriu, cel mai apropiat punct al corpului de Cer). Capul era întruchiparea palpabilă a abilității de a raționa, de a cunoaște. Poate ca acesta este și unul dintre motivele pentru care cele mai înfricoșătoare creaturi închipuite aveau corpul unui om, dar nu și capul; ochii, nasul și gura găsindu-li-se pe piept. Aceste coșmaruri fără cap reflectau temerile omului, limitările pe care cunoștințele lui le întâlneau odată ce își părăsea locurile cunoscute.
Mai mult, dacă creierul se află deasupra tuturor celorlalte organe, înseamnă că le conduce, nu? Ca omul prin puterea rațiunii lui își menține trupul în echilibru. Și, totuși, de ce există componente care nu se supun? Pot fi unele rațiuni inferioare? Această conexiune era mult discutată în Evul Mediu, deoarece stătea la baza unei diferențe iminente între femei și bărbați. Cele dintâi erau percepute ca fiind inferioare din diverse considerente, printre care se numără și neputința lor de a-și controla ciclurile menstruale. Bărbații puteau sângera în zona genitală, dacă doreau și când doreau, prin procesul circumciziei, dar femeile nu aveau liber arbitru în fața chestiunilor fiziologice.
Avem impresia greșită că întotdeauna trebuie să domine careva: ori mintea, ori corpul. Nu le punem într-o relație de interdependență. Uităm câteodată ca funcționăm ca un tot unitar. Lucrurile care au impact asupra corpului se răsfrâng asupra minții. De aceea există consiliere psihologică pentru bolnavii aflați în stadii terminale: durerea se răsfrânge și asupra psihicului, moartea începe să se instaleze în trup, dar poate să o facă chiar mai rapid în mintea respectivului. Rolul acestor ședințe terapeut-pacient nu este acela de a vindeca mintea doar pentru cǎ trupul nu mai poate fi însănătoșit, ci este de a înlesni relația psihic-corp astfel încât omul să-și poată gestiona aceste ultime trăiri intense și clipe critice în mod minim invaziv.
Bineînțeles că este o relație de reciprocitate, iar lucrurile care au impact asupra minții se răsfrâng și asupra corpului. Chiar dacă nu ne dăm seama încă de la început, suferința psihică se somatizează. Sunt persoane care „îmbătrânesc peste noapte” în perioade tumultoase ale vieții lor. Sunt oameni care nu pot mânca, nu pot dormi, cu alte cuvinte își modifica întregul algoritm firesc de funcționare, deoarece sunt presați de diverse gânduri și incertitudini.
Totuși, această interdependență nu trebuie privită ca fiind ceva care merge într-un singur sens. Corpul și mintea pot răspunde în vaste moduri la stimulii care îi influențează. Psihiatrul Viktor Frankl a prezentat, în lucrările sale, parcursul pe care mintea umană îl are în situații critice. Omenii încarcerați în lagăre de concentrare sau în închisori cu un regim foarte dur au răspuns în moduri diverse asupririlor fizice la care erau supuși. Unii dintre ei au reușit să facă din ideea supraviețuirii o arma comuna, care sa i protejeze deopotriva pe ei și pe cei apropiati. Speranța a fost, într-o anumită măsură, leacul care le-a mai atenuat durerea. Numai forța lăuntrică, izvorâtă din devotamentul față de principiile pe baza cărora își construiseră viața sau din dorința unei eliberări desăvârșite, în care nici trupul, nici mintea să nu le fie constant vânate de constrângeri exterioare, i-a ținut în viață în momentele de cumpănă. Și iubirea, pentru că, oricât de idilic ar suna, gândul de a revedea încă o dată persoana îndrăgita, de a o cuprinde în brațele care ascund siguranța din acea lume a primejdiilor, este un colac de salvare pentru a nu te îneca în hău.
La polul opus se află indivizii răpuși de propria deznădejde, oamenii care își devin lor înșiși un pericol iminent. Cei care capitulează înainte de a fi început lupta. Speranța moarte înaintea lor și îi trage târâș în mormânt. Disperarea dezarmează omul și îl poate lăsa neputincios. Depinde doar de el cum va reacționa.
Toată lumea a primit, măcar o dată în viață, un sfat prietenesc care-l îndemna să privească într-o notă mai optimistă situația în care se află. Pe principiul „Gândește pozitiv și lucruri bune ți se vor întâmpla”. Pe moment aceste vorbe mai mult ne deranjează decât să ne încurajeze, dar la o analiză obiectivă ne-am da cu ușurință seama că latura psihică ne influențează considerabil relația pe care o avem cu mediul înconjurător. Nu trebuie să avem certitudinea că vom reuși să facem ceva, chiar doar și gândul că am putea încerca să ne apropiem de un rezultat bun ne poate aduce în punctul respectiv.
Trauma prezintă un șoc care lasă o urmă. Cum mintea nu are un substrat palpabil, aceste evenimente nu lasă semne care să poată fi percepute de oricine. Dar așa cum după o julitură rămâne o cicatrice, și după un șoc mintea își schimbă puțin alura. Adunate, traumele dictează câtă flexibilitate emoțională are un om, căci ele ne fac mai rigizi, mai sensibili la factorii care și-au pus cândva amprenta asupra noastră. După o rană, trupul devine mai sensibil în zona respectivă, stimulii care altădată n-ar fi avut puterea de a trezi durere acum își pun cu ușurință cuvântul. Așa se întâmplă și în cazul minții. Dar cum mintea și corpul funcționează ca un ansamblu interconectat, traumele care l-au influențat psihic pe individ își pot lasă amprenta și asupra trupului său, dar și vice-versa.
Omul e o creatură complexă tocmai pentru că este construit la granița dintre tangibil și spiritual. Nu este nici o bucată de carne, nici ceva abstract. Este o îmbinare armonioasă dintre trup și minte, este o creație aparte tocmai pentru contra-balansul dintre cele două. Niciodată nu trebuie să le tratam individual, ci ca pe un tot unitar care funcționează în armonie deplină. „Mens sana in corpore sano”, nu?
Text: Maria Sirbu
Grafică: Sara Iliescu
DTP: Andrei Sara
