Memoria este un lucru curios și cred că toți suntem de acord cu asta. Uneori pare să te dezamăgească fix când ai cea mai mare nevoie de ea: când vrei să îți amintești un detaliu din lecție în timpul unui test, atunci când vrei să îți aduci aminte numele unei persoane pe care ai întâlnit-o și care știi că ți s-a prezentat, sau atunci când trebuia să fii la ora x în locul y, iar tu ești încă în pijamale cu laptopul în brațe, pentru că pur și simplu ai uitat. Atunci consideri că memoria ta chiar nu te ajută la nimic. Dar în fine, trebuie să ajungi la ora x în locul y, deci te grăbești din casă, te urci pe bicicletă (de dragul articolului, să ne prefacem că deții și utilizezi zilnic o bicicletă, mulțumesc de înțelegere) și pedalezi cât de repede poți. Observi, în timp ce mergi pe bicicletă, că memoria ta, care se gândește întotdeauna la diverse, nu se concentrează pe pedalat. Pentru tine, acțiunea este simplă, îți vine natural, la îndemână. Să te urci pe bicicletă, să pedalezi, să menții echilibrul, să controlezi ghidonul, toate acestea nu sunt acțiuni grele. Precum și atunci când scrii la acel test greu (la care nu știi ce răspuns să dai întrebării ăleia șugubețe), nu îți e greu să scrii literele sau să formezi cuvinte. Pur și simplu scrii fiindcă știi, fiindcă îți amintești.
Termenul pe care îl căutăm, și pe care mulți l-am ținut minte (scuzați gluma neinspirată, atâta s-a putut) din alte locuri, este memorie musculară, sau muscle memory. Dacă doriți o explicație elocventă și științific exprimată – și știu că doriți – memoria musculară este un tip de memorie procedurală care preia actele motrice – mișcări specifice ale mușchilor realizate pentru îndeplinirea unei sarcini – și le consolidează în memorie prin intermediul repetiției. Practic, este o unealtă care ne spune „Faci această activitate des, iar eu o voi ține minte și, în timp, îți va deveni reflex.” Memoria musculară, sau motorie, este motivul pentru care cei care cântă la un instrument muzical pot să facă asta și fără să fie atenți la corzi, clape sau alte amănunte, pentru care sportivii știu să realizeze cu ușurință mișcări specifice jocului, pentru care cei care au învățat să înoate de mici pur și simplu țin minte să efectueze mișcări de braț și picior atunci când se află în apă. Nu ați observat cât de ușoare sunt aceste acțiuni până acum, nu? Păi, presupun că pentru asta trebuie să îi mulțumim memoriei musculare, care se întâmplă să fie de două tipuri.
Memoria motorie fină este alcătuită din mișcări realizate cu un instrument sau obiect. Aceste acțiuni, numite mișcări tranzitive, au reprezentări fizice ce sunt programate la cortexul prefrontal, creează programe motorii și duc la activarea cortexului motor respectiv la realizarea mișcării. Aceasta joacă un rol important mai ales în cântatul la un instrument muzical, fiind chiar dovedit faptul că un pianist profesionist are tendința să-și miște involuntar degetele conform partiturii atunci când aude o piesă bine repetată. Memoria fină necesită un nivel de pregătire și repetiție ridicat și conduce la realizarea acțiunilor cu un minim de atenție acordată. Pe de altă parte, memoria motorie grosieră presupune mișcări considerabile ale corpului sau mișcări ale mușchilor mari, fiind o parte firească a dezvoltării normale. Desigur că evoluția grosieră depinde și de individ, persoanele care au deficiențe de dezvoltare sau boli precum Sindromul Down au un parcurs diferit, însă acțiunile precum mersul și lovitul (cu picioare sau mâini) reprezintă o normalitate umană oferită de memoria musculară grosieră.
Gata cu lecția de biologie, trecem la lucruri mai interesante. Sper, totuși, că până acum te-am convins că memoria noastră merită mai multă recunoaștere decât îi dăm noi. Ea posedă o complexitate ce ne oferă o viață mai ușoară, mai ales prin existența ramurii motorii. Însă, pe lângă natura noastră uitucă, mai există un impediment ce stă în calea armoniei dintre memorie și corp, anume bolile care afectează direct abilitățile cognitive. Toți am auzit despre demență și cauzele sale, dintre care se remarcă boala Alzheimer. Efectele principale sunt legate de memorie, de la dificultate privind amintirea evenimentelor recente până la pierderea funcțiilor corporale. Știm că demența nu poate fi vindecată, doar monitorizată și ținută sub control pentru a ușura viața pacientului. Întrebarea care intervine este următoarea: Știind că memoria musculară e alcătuită din automatisme, din acțiuni devenite reflexe, se pot pierde aceste amintiri la fel de ușor ca celelalte în cadrul demenței? Ajută memoria musculară pacienții ce suferă de pe urma bolilor care afectează direct memoria?
Răspunsul simplu ar fi nu. Pe termen lung demența nu lasă niciun pacient cu abilitățile motorii intacte. Însă memoria este un lucru complex, deci este normal ca și răspunsul căutat să fie nițel întortocheat. Faza este că aria cerebrală pe care se extinde memoria musculară nu este bine delimitată. Astfel, abilitățile motorii nu se pot deosebi topografic de celelalte aptitudini cognitive, respectiv efectul demenței asupra memoriei nu poate fi raportat direct la cea musculară. În lipsa certitudinii, tot ce putem noi observa sunt studiile realizate și experiențele unor pacienți.
La nivelul memoriei grosiere, care este deteriorată de abia în ultimele etape ale bolii, datorită dezvoltării mișcărilor la vârste fragede, s-a dovedit că repetarea constantă a activităților specifice ei ajută la menținerea acestora și pe parcursul Alzheimer-ului. Dintr-un studiu în care pacienții aruncau în mod frecvent bean bag-uri la o țintă s-a extras o informație importantă, și anume că memoria grosieră a celor ce suferă de Alzheimer nu diferă de cea a indivizilor sănătoși, atât timp cât acțiunea motorie este realizată des, cu regularitate. Se poate deduce că abilitatea de învățare a acțiunilor grosiere nu e afectată de Alzheimer, iar memoria motorie grosieră nu se află în aria acaparată de boală.
Treaba devine mai complicată la memoria musculară fină. Acțiunile sunt dobândite, în majoritatea cazurilor, mai târziu decât cele grosiere și necesită din partea noastră mai multă atenție și repetare în timpul procesului de memorare. Cu toții am considera că ne e mai ușor să mergem decât să cântăm la un instrument. Totuși, în multe cazuri, putem vorbi despre profesioniști în domeniul ce necesită o dezvoltare considerabilă a memoriei motorii fine. Un bun exemplu este Elaine Lebar, o femeie de 96 de ani care suferă de demență, dar care totuși nu a lăsat boala să fure tot ceea ce îi e drag dânsei. Într-un TikTok ce a devenit viral în 2023, fata lui Elaine i-a cerut femeii să interpreteze la pian „Moonlight Sonata”, creația lui Beethoven. Răspunsul imediat al lui Elaine a fost „Nu o știu”, însă, după ce atinge clapele pianului, aceasta cântă perfect melodia. Femeia de 95 de ani, împliniți anul trecut, tocmai ce fusese internată într-o facilitate de îngrijire a memoriei când talentul și dragostea pentru muzică, care persistă și în cadrul bolii, au impresionat și inspirat mulți utilizatori TikTok. Elaine și-a dedicat viața cântatului și compusului înainte de a avea copii, a obținut un masterat în pedagogie muzicală și are abilitatea de auz absolut (sau perfect pitch, precum îl știți probabil mulți). Astfel, o putem considera o dovadă vie a puterii automatismelor fine ce sunt instaurate de memoria musculară. Deși studiile nu pot confirma cu certitudine această ipoteză, eu aș spune că unele lucruri se uită mai greu decât altele, iar dragostea nemărginită pe care un individ o simte față de activități motorii fine sigur influențează persistența lor în cazurile de demență.
Sper că ați reușiți să băgați la cap tot ce am scris (chiar îmi pare rău, nu m-am putut abține). Pe lângă glumele slăbuțe pe care am încercat să le fac, scopul acestui articol a fost să transmit nu neapărat o informație, ci o ipoteză. Am zis încă de la început că memoria este un lucru curios și complex. Atunci când credem că o cunoaștem, parcă în ciudă devine și mai complicat de deslușit. Nu avem răspuns la toate întrebările privind memoria, darămite cea motorie în mod specific. Ceea ce putem însă intui este că memoria musculară ajută. Ea ne ajută pe fiecare dintre noi în viața de zi cu zi, ca să nu mai stăm să ne gândim la fiecare pas ce trebuie să facem și cum trebuie să procedăm. Însă, îi ajută în mod special pe cei care suferă de demență prin faptul că le oferă oportunitatea de a avea un parcurs mai ușor al bolii, asigurând că există anumite lucruri pe care nici uitarea nu ni le poate lua, anumite părți din noi ce sunt gravate atât în memorie, cât și în mușchi.
Text: Roxana Gherase
Grafică: Theodor Dobrin
DTP: Alexia Voinea
