Adevărul dezvăluit despre Revista LZR!?

Și mai trece încă o zi în beciul sumbru și gol al liceului, unde suntem ținuți sechestrați de către board-ul Revistei LZR. ,,Mai trece o zi” e mult spus, am pierdut noțiunea timpului acum vreo două ture de articole. Chiar și eu, Daria, am căzut victimă Revistei… Dar stați, Redactorul-Șef și-a uitat telefonul aici, când a venit ultima oară să ne hrănească. Compatrioți ai suferinței, este momentul să arătăm întregii lumi cât de grea este viața de redactor (nu în general, doar la Revista LZR, în exclusivitate!). Dragi cititori, am pus stăpânire pe cont, voi sunteți ultima noastră salvare! Click! Share! Tap tap! Urmează să dezvăluim ce se ascunde în spatele acestei reviste ce ,,încurajează tinerii să se exprime”, ,,abordează subiecte de interes”, ,,este mândria liceului” și alte minciuni de acest fel. Acum voi preda telefonul următorului redactor turmentat, întrucât este momentul să auziți povestea celor ce povestesc, de obicei!

Eu, Clara, ostatic al Revistei, am ceva de zis despre inspirația artistică și ideile colegilor mei, alese cu grijă, luând în calcul direcția editorială a Revistei și interesele de actualitate ale tinerilor cititori, bla, bla, bla. Da’ de unde, aproape toate ideile sunt luate mot à mot de la însuși Zeul Inspirației: Tik Tok-ul. Dintr-o serie de 15 articole, jur că mai mult de 5 au la bază un filmuleț văzut pe Tik Tok în metrou, în pat sau în vreo pauză. Un caz clasic de „hmm, asta pare interesant, hai să trec ideea în notițe ca la următoarea ședință să nu par complet paralel și neinspirat”. Nu e nevoie decât de un scroll rapid de 5 minute (transformate în 20 de minute, ca să fiu sinceră) pentru ca Zeul Inspirației să te lumineze și pe tine, redactor amărât care aștepți cu mâna întinsă să termin eu de scris…

Aici Theo! Încă îmi amintesc prima ședință a stimabilei Reviste LZR ca și cum ar fi fost ieri. Am ajuns la locul întâlnirii, iar cei din board care erau, ca de obicei, în întârziere ne-au comunicat faptul că nu mai putem susține ședința în locul stabilit. Am traversat tot liceul în căutarea unui spațiu numai bun. Păream ai nimănui, parcă făceam naveta de la un capăt al Pământului la celălalt (nimic nu s-a schimbat, încă suntem ca niște păsări călătoare). Of, și câte emoții aveam… Speram ca cei din board, care mi-au transmis numai fiori pe șira spinării inițial, să fie încântați de ideile mele. Aveam la purtător cele mai alese, mai noi, mai de viță nobilă creații. Bineînțeles că din toate au ales-o fix pe aia pusă în listă doar pentru a atinge idealul de 5 idei. Lucrurile s-au schimbat între timp…Vă gândiți că, doar pentru că suntem redactori, avem idei, nu? Se mai ajunge și în punctul în care ai o idee, ședința este mâine la prima oră și nu mai ai cu ce să umpli spațiile. Însă Revista nu îți dezvoltă numai un limbaj frumos, cât și capacitatea de a improviza impecabil. Așa că te regăsești în situația de a te poziționa în fața sălii unde se ține ședința, cu o băutură caldă în mână și, pe lângă singura idee relevantă din acea listă, pui cele mai aberante idei posibile, cu gândul că sigur conducerea o va alege pe aceea care îți place ție (foarte puțin probabil). Acestea fiind spuse, să vină următorul!

Te pup Theo, mulțumesc! Ilinca, prezentă la datorie! Știți cum în fiecare an apar acele perle ale Bacalaureatului, unde „Baltagul” devine poezie și Eminescu scrie „Enigma Otiliei”? Ei bine, vreau să vă anunț că nu doar examenul este o mină de perle, ci și Revista LZR are comorile ei. Suntem și noi obosiți, nemâncați, înghițiți de gânduri… astfel că uneori devenim puțin neatenți. Nici nu vă închipuiți câte greșeli netrebnice se ascund în spatele formei finale a textului. Aproape toate articolele pe care le-ați citit sunt scrise în timpul nopții, când mintea redactorului „funcționează cel mai bine”. Atât de bine încât ajungem să trimitem articolele pline de greșeli. Dacă ajungi să scrii „Capre nocturne” în loc de „Carpe noctem” și să te ia la mișto „șeful” tău … este evident nivelul de concentrare. Vă vine să credeți sau nu, comentariile din articol, pe lângă deadline-ul foarte scurt, sunt coșmarul oricărui redactor. Mai ales când enervezi board-ul și încep să-ți scrie într-un mod mai agresiv: „Dacă nu pui diacritice intru în grevă și nu îți mai postez articolul”. Sau când iar e nevoie să-ți explice cineva cum trebuie puse ghilimelele „românești” sau linia de pauză, care nici acum nu am înțeles cum trebuie pusă. Acum las următoarea persoană să își prezinte traumele…

Ah, ce, eu urmez? Sărut mâinile! Cei care citiți acest articol interzis probabil credeți că suntem acești elevi culți, aleși de către board pentru exprimarea elocventă și vocabularul extins. Ha! Da, desigur… Dacă ați vedea browser-ul de căutare al fiecărui redactor din Revistă, v-ați face cruce: „Există cuvântul x?”, „Cum se spune corect, x sau y?”, „Cuvântul x cu un i sau cu doi de i?”, „Sinonim pentru cuvântul x”. Elev format? Mai degrabă agramat… La ce perle putem să scriem în documentul de articol mă mir că nu am ajuns la PRO TV. Și poate că vă întrebați, dacă chiar așa de rău o ducem cu gramatica la departamentul de redacție, de ce ne-au mai primit la Revistă? Iar răspunsul e simplu, nici nu trebuie să fim coerenți în vorbire, pentru asta există departamentul de tehnoredactare. Voi vedeți pe site articole cu ortografie corespunzătoare și semne de punctuație puse fix unde trebuie. Ce, voi credeați că noi le-am pus acolo? Da, da, asta vrea și board-ul să credeți. În realitate, dacă articolele noastre nu ar fi corectate de cineva, ai spune că i-ai dat unui copil de opt ani un laptop și l-ai pus să scrie o compunere pentru școală. Bine, exagerez eu. Un copil de opt ani măcar știe să pună alineat când începe idee nouă. Hai, care mai vrea să-și bată joc? Roxana, redactor traumatizat, terminat.

Recepționat! Aici Luca! În același timp, un copil de opt ani ar minți despre orice pentru a părea mai interesant. Ei bine, acest obicei este unul foarte des întâlnit printre redactorii revistei. Scriem despre cum să trecem peste o fostă relație (nu am avut niciodată una), despre grupuri de prieteni (nu prea avem prieteni, articolele astea ne ocupă tot timpul), dăm nume aleatorii la oameni (care de fapt se inspiră din persoane din viața reală) și altele asemenea. Cred că v-ați dat seama că nu noi suntem în măsura de a alege ce scriem, ci revenim, din nou, la mărețul, superiorul board care ne ține în lesă de fiecare dată. Noi propunem zeci de idei și ei aleg una, care, până la urmă, își pierde tot sensul până când se publică articolul. Dar Victor este redactor de mai mult timp, așa că o să îl las pe el să zică mai multe despre board.

Mulțumesc, Luca. Cele mai frumoase amintiri pe care le am eu cu Revista sunt legate de perioada aceea dintre momentul în care redactorul trimite articolul și momentul în care acesta este publicat, când un document editabil devine teren de război între redactor și board.

REDACTOR: „Arta abstractă este produsul mișcării abstracționiste de acum 100 de ani bla bla bla…”, scrise redactorul crezând că îi face competiție lui Eminescu.

EDITOR: [COMMENT] Sună prost, reformulează <3.

REDACTOR: „Desigur, poate au lăsat și o sugestie în legătură cu asta!”, se gândește redactorul crezând că Board-ul a lăsat o sugestie ajutătoare.

EDITOR: [COMMENT] De acord cu ce a zis ea!!

Până la urmă vouă, cititorilor, nu vă pasă de acest aspect, pentru că produsul final este unul bun și asta este tot ceea ce contează. Dar să vă mai zic un lucru: Board-ul nu este de luat în glumă. Poate că suntem prieteni, însă, spre exemplu, dacă ei mi-au zis să ironizez activitatea lor, eu am…

Taci, Victor! Repede, dă-mi! Smulg rapid telefonul din mâna redactorului. Se aud pași pe scările din piatră. Aici, din nou, Daria, am revenit. Ascundeți telefonul! Acestea au fost ultimele noastre cuvinte, nu știm când și dacă vom mai vedea lumina zilei. Articolul acesta a fost ultimul nostru strigăt de ajutor. Rămânem cu speranța în suflet ca măcar acest text să vadă lumina zilei la un moment dat. Țineți minte, copii! Orice ați face, nu intrați în această sectă numită Revista LZR, s-ar putea să vă faceți prieteni pe viață, să fiți înțeleși, să rezonați cu alți scriitori și chiar să vă simțiți vocea auzită (vă dați seama cât de groaznic?). Dar nu mai pot să mai scriu, simt cum lanterna îmi intră deja în ochi, îl văd și pe gândacul Costică cum se tulbură. Oare el va putea duce mesajul mai departe? Suntem în beci, așadar netul din Lazăr merge și mai prost ca de obicei…

Sending…

Ce faceți acolo?! V-am zis că n-aveți voie să vorbiți în afara ședințelor! Ce-i cu prostia aia de ați scris-o? Ia dați-mi să văd! Eu muncesc zi și noapte să vă corectez articolele odioase, copii împielițați, și voi așa mă răsplătiți? De acum dăm milităria jos din pod, nu mai aveți voie să vorbiți nici la ședințe! Vă spunem noi despre ce să scrieți, dacă sunteți nerecunoscători. Credeați că scăpați basma curată, că „ne demascați”, nu? MUAHAHAHA! N-o să reușiți în veci, nimeni nu va afla vreodată adevărul despre dictatura Revistei LZR! Iar acum… ia să șterg eu prostia asta de ați scris-o voi aici…

Successfully deleted

Text: Silvia Buşcan, Daria Gheorghe, Clara Georgiță, Theodora Marin, Ilinca Petrișor, Roxana Gherase, Luca Gutuman, Victor Iliescu
Foto: David Popescu
Grafică: Ștefania Trandafir
DTP: Ioana Tănase

Contact Us