Amintirea este decorticarea până la osatură a senzualismului pe care îl accepți ca ipoteză normativă ori ca simplu principiu euristic. Amintirea este obiectul repulsiei tale față de o viață plebee, o manifestare derizorie a conștiinței, acel microcosmos platonician propriu. În oricare tabără te-ai găsi, ești în iureșul unei vieți dezrădăcinate din ingenuitate și aruncate în hățișul mecanicii insidioase a timpului, care fură cu petulanță orice clipă de tăgadă ce îți procură certitudini imediate. Te întorci cu spatele la Acum și îmbrățișezi un nod de negură. Nu găsești copilul din tine, figură filiformă ce ți se mistuie pe sub carne, dar nici nu cauți un sine aprioric. În schimb, cotrobăi prin întunericul care se prefiră și nu găsești amintirile care ți-au modelat albia lăuntrică. Te recunoști în glasurile părinților, care îți vorbesc de dimineți dulci, fără alarme, fără regret, fără Acum. Îl auzi și pe Nietzsche, dintr-un cotlon al volițiunii: „Este improbabil ca dumneavoastră să vă înșelați; dar de ce vreți adevărul cu orice preț?”.
Nu există obiectivitate imanentă. Suntem un cumul de impulsuri intime, niciodată impersonale, mereu jalonând între credințe și prohibiri. Memoria subjugă rațiunea atunci când acceptăm gândirea drept pur subiectivă. Nu avem destul răgaz pentru a cultiva amintirea, care devine o îndoială frivolă, iar apoi fervoare. Fiecare om suferă de spleen, într-o măsură, de o durere sfâșietoare, specifică repurtării în locul căreia găsește laconism. Conștiința e strâmbă și pribeagă în pruncie, uneori marcată de momente care ne-au influențat subliminal sau de clipe aparent futile, care au reușit, de fapt, să zămislească virtuți ce potențează sfruntarea inocenței. Nu ne amintim cu exactitate primii ani din viață, care ne stârnesc interesul mai mult decât ni-l potolesc, distrugând și fabricând imagini pe măsura croielilor echivoce ale apropiaților. Rudelor le incumbă nevoia de a ne aminti momentele pârguirii în crispare, încă de pe vremea când luminile și contururile ne păreau ostile și eram copți de primele suflări ale conștiinței.
Copiii sunt slab dezvoltați intelectual, dar profund ancorați în realitatea afectivă. În preludiul rațional, creierul copiilor suferă o sinaptogeneză intensă, adică formarea de noi sinapse între neuroni. Pe măsură ce creierul se maturizează, acest proces este urmat de un „pruning” sinaptic, în care sinapsele nefolosite sunt eliminate. Aceste procese sunt cruciale pentru organizarea circuitelor neuronale și pentru dezvoltarea funcțiilor cognitive, așadar amintirile ne părăsesc. Le fac loc mecanismelor de învățare și de adaptare, fiind înlocuite de sentimente de o specificitate covârșitoare, care aderă la casa din care te-ai mutat, la fosta școală sau la prietenii din copilărie.
Amnezia infantilă, în speță, uitarea primilor ani din viață, este explicată prin două teorii neurologice. Cea a formării limbajului sugerează că preexistența capacității de a exprima în cuvinte experiențele trecute poate juca un rol în formarea amintirilor pe termen lung. Abilitatea de a reda experiențele lexical nu este complet dezvoltată în primele etape ale vieții, așadar nu le putem reține întocmai, deoarece capacitatea lingvistică nu este îndeosebi cultivată. Teoria neurobiologică sugerează modul în care creierul în curs de dezvoltare al copiilor poate avea o capacitate limitată de a forma și de a stoca amintiri pe termen lung, în primele etape ale vieții. Regiunile creierului implicate în formarea și stocarea amintirilor, cum ar fi hipocampul și cortexul prefrontal, pot fi încă în curs de dezvoltare și nu funcționează la capacitate maximă în primele etape ale vieții, „uitând” locul exact al stocării amintirilor dinaintea vârstei de unsprezece ani.
În pofida pragmatismului medical, Bruno Bauer a propus amnezia infantilă psihogenă ca fiind, de asemenea, rezultatul unor procese precum defularea sau suprimarea amintirilor. Experiențe traumatice sau conflicte mintale din copilărie pot fi deturnate în inconștient și ulterior uitate. Cu toate acestea, memoria inconștientă somatizează relicva, în genere, trăirea rămasă după uitarea evenimentului, reușind să producă un reviriment fizic: bolile incurabile, durerile întâmplătoare, oboseala cronică și alte manifestări nu pot fi explicate întotdeauna fizico-medical, ci psihanalitic, adlerian, pornind de la copilăria individului.
Din punct de vedere fenomenologic, Jean-Paul Sartre evaluează cinematica amintirii, care poate fi definită prin relația obiectului cu conștiința. Obiectul, starea, mediul sunt vizate ca sinteze ale percepției, adică într-o formă corporală și sensibilă, deoarece apar drept analogon afectiv. Lăsând factualul deoparte și apropiindu-ne de realitatea trăirilor noastre beligerante, descoperim modul în care amintirile sunt proiecții ale credinței noastre, ci nu ale naturii obiective. Conștiința imaginantă capătă virtualități metafizice pe care le putem aplica, prin extensiune, psihologiei din spatele amintirilor din copilărie.
Spre exemplu, într-un studiu efectuat de Johann Dauber, unui număr de peste trei sute de subiecți cu vârste cuprinse între cinci și zece ani i-a fost prezentată o imagine a unui tânăr cu părul șaten, purtând un palton maro și o pereche de pantaloni albaștri. Unu din cinci copii a inversat sau menționat culori diferite pentru păr și îmbrăcăminte, dovedind cum culorile subzistă convergent în memorie. Deducem modul în care cunoașterea se află sub tutela hipnagogică a celei mai puternice „sonorități” afective ale prunciei, iar imaginile soporifice pe care le atribuim incipitului existențial se datorează deopotrivă unor procese neurologice subsidiare și unei atenuări a sensului realității și a atenției față de viață, care este învăluită în culori, canoane, credințe ale copilăriei.
Ideea unui automatism psihologic este inerent seducătoare, dar greșită, deoarece conștiința și visul sunt strâns înmănuncheate. Rațiunea neatentă nu este distrată, la copii, ci fascinată, urmărind un catalizator al memoriei propriu-zise: prima amintire, un suvenir distinctiv, asociat conștientizării sinelui și a corporalității. Unu din trei oameni crede că prima amintire este dobândită înaintea vârstei de doi ani, deși creierul nu este capabil să proceseze amintiri atunci. În realitate, prima amintire apare în jurul vârstei de trei ani și jumătate. Copilul își găsește un cognomen prin conștiința afectivă, căci nu există stare afectivă care să se cimenteze prin hazardul contiguității.
Spiritul șubrezește odată cu trupul, iar privațiunea de sentimente și de memorii este însoțită de supliciul de a nu te putea lipsi de ele. Paramnezia este plasată în antinomie cu estetica trăirii, precum memoria și imaginația diferă. Existența este sfârtecată de contingență încă de la naștere, așadar trebuie să prețuim copilăria, crudă ori răscoaptă, fără a dezminți simțirea din cauza uitării.
Ilustrul psihoterapeut Alfred Adler conchide: „Nu investiga nicio personalitate fără a întreba despre amintirile cele mai timpurii.”
Text: Briana Negre
Foto: Ana Mihai
DTP: Sofia Călin
