Daniel Goleman întreabă în cartea sa: „Când a fi deștept este o prostie?”. Ei bine, dacă ar fi să ne luăm după scara de valori promovată în sistemul de învățământ din țara noastră, am putea răspunde cu ușurință „în majoritatea cazurilor”. Școala din prezent se concentrează doar pe capacitatea de memorare papagalicească și pe stricta consemnare în carnetul de note (considerat cu atâta sacralitate în mentalitatea românească drept singurul indicator al valorii unui om), a reușitelor sau a eșecurilor elevilor de a o perfecționa pe cea dintâi. Astfel, devenim aproape obsedați să adunăm cât mai multe note mari și, când acest lucru devine dificil, începem să fim frustrați și convinși că suntem incompetenți (de exemplu, dacă iei un 4 la matematică, o să fii privit drept un incapabil, chiar dacă ești campion național la înot, premiant la literatură sau unul dintre cei mai buni pianiști din București).
Howard Gardner spunea, în 1983, (când la noi copiii încă erau bătuți cu rigla dacă nu știau răspunsul corect) că există șapte tipuri de inteligență: lingvistică, matematică, spațială, muzicală, chinestezică, intrapersonală și interpersonală. Majoritatea sistemelor de educație le valorifică (cel mult) doar pe primele două, ceea ce este complet greșit, deoarece sunt inhibate creativitatea și genialitatea copiilor, fiind ignorate orice talente sau abilități în alte domenii în afară de cele două asupra cărora se insistă inutil de mult la școală. Tot acesta spunea că o contribuție foarte importantă și unica pe care o poate aduce educația la dezvoltarea copilului este să îl ajute să se îndrepte spre un domeniu în care talentele sale să fie cât mai mult în favoarea lui, în care să fie mulțumit și competent. De asemenea, și Albert Einstein afirma că „Toți suntem genii. Însă, dacă judeci un pește după abilitatea sa de a se cățăra în copac, el va trăi mereu cu impresia că este prost”. Așadar, de ce ar mai trebui să alergăm constant după notele de 10, dacă acestea nu redau potențialul nostru de a reuși în viață și nu ne ajută cu absolut nimic în dezvoltarea aptitudinilor care ne interesează cu adevărat?
Un alt standard nerealist este colectarea a cât mai multor diplome, indiferent de natura acestora. Cu alte cuvinte, nu contează ce și cum, ci doar cât. Diplome să fie! Nu interesează pe nimeni ce cunoștințe ai învățat din activitățile respective, cu ce abilități ai rămas sau prin ce te diferențiezi de cel care erai înainte sau de ceilalți care s-au implicat în alte activități. Contează, cel mult, numărul cartoanelor pe care îți este scris numele și organizația din colțul de sus al acestora, care le-a eliberat. Așadar, nu abilitățile practice și capacitatea de a ne adapta situațiilor noi, de a colabora, de a inova, de a lucra în echipă și de a învăța sunt apreciate, ci bogăția CV-ului (care, în unele cazuri, este invers proporțională cu competența deținătorului). Pe lângă evidenta problemă a inutilității și a nepotrivirii cu realitatea pe care o ridică acest mod de evaluare a activităților extrașcolare, o altă problemă ar fi presiunea inutilă și extrem de nocivă care se pune asupra copiilor.
Un domeniu în care majoritatea adolescenților se implică fără să știe de ce și cu ce scop este voluntariatul. Dar din nou, „așa se face”. În loc să ne bucurăm de activitate, să ne dedicăm activității în cadrul căreia alegem să facem voluntariat, din dorința de a ajuta și din empatie și altruism, ne propunem doar să facem cât mai multe activități în același timp, în care să investim cât mai puțin timp și energie, să ne implicăm cât mai puțin, dar din care să câștigăm cât mai multe diplome. Ajungem să nu mai înțelegem ce este important în viață, ce ne ajută să ne dezvoltăm și în ce direcție ne dorim să creștem, ci doar ne suprasolicităm din dorința de a dovedi că nu suntem mai prejos decât ceilalți, însă plătim cu cele mai prețioase resurse ale noastre: timpul și atenția. Dacă nu ne dorim să facem o anumită activitate, ar trebui, pur și simplu, să renunțăm, pentru că ne facem rău și nouă, pierzându-ne timpul liber, atât de greu de găsit la vârsta aceasta, dar și celor pe care vrem să-i ajutăm, deoarece nu ne putem implica total și mai mult îi încurcăm.
Așadar, școala chiar nu ne pregătește pentru viața reală, ci pentru trecut, pentru o lume care nu mai există. Sistemul după care aceasta funcționează este ca un cerc vicios: ni se oferă o mulțime de informații nefolositoare în orice alt context în afară de școală, ne sunt cerute doar aici și nu avem nevoie de ele nicăieri altundeva, dar ne sunt cerute încontinuu. Scăpăm din acest ciclu obositor doar când terminăm studiile și ne trezim la realitate, dându-ne seama că habar nu avem cum funcționează lumea de fapt.
Din păcate, este destul de clar că aceste lucruri nu se vor schimba prea curând în sistemul nostru de educație, deci noi trebuie să fim cei care se adaptează și trebuie să învățăm să ne strecurăm printre toate cerințele nerealiste, care ne conduc încet-încet spre burnout. Așadar, dacă ne dorim cu adevărat să ne pregătim pentru ce ne așteaptă în viitor, trebuie să urmărim niște etape care duc la maturizare:
1. Stabilirea priorităților: majoritatea elevilor își supraîncarcă programul cu activități neplăcute sau nefolositoare, doar pentru că își doresc să își asigure un loc la facultate datorită CV-ului lor „impresionant”, deci un viitor cât mai bun. Însă nu ne dăm seama că adevăratul succes constă în abilitățile practice pe care le dobândim din învățarea continuă în domeniile care chiar ne pasionează. Acest lucru nu poate fi făcut temeinic dacă ne agităm în prea multe direcții, fără să stabilim clar, de la început, obiectivele, ca să putem munci mai puțin, dar mai eficient, pentru a putea avea grijă, totodată, și de sănătatea noastră fizică și mintală.
2. Asumarea unor riscuri minore: odată ce am stabilit obiectivele pentru viitor, trebuie să acceptăm faptul că uneori vom lua note mai puțin bune la materiile pe care nu ne concentrăm, de exemplu, sau că nu vom avea la fel de multe diplome din activitățile extrașcolare precum am fi avut dacă ne-am fi implicat în toate domeniile. Însă pe termen lung, ne vom da seama că este mult mai ușor și mai productiv să ne concentrăm pe un singur domeniu în care să excelăm, decât să ne propunem să fim buni la toate (ceea ce nici nu putem face, de altfel, deoarece vom ajunge la burnout-uri și nici nu ne vom îndeplini scopurile).
3. Aprecierea și valorificarea tuturor părților bune din activitățile la care încă suntem nevoiți să participăm după ce le eliminăm pe cele opționale: de exemplu, orele petrecute la școală. Probabil toți elevii sunt de acord că avem prea multe ore inutile în program, care ne răpesc din timpul de odihnă și de relaxare pe care l-am putea avea; însă după cum spuneam, noi trebuie să ne adaptăm și să întoarcem fiecare moment petrecut la școală în „avantajul nostru”. Unele dintre cele mai importante aspecte la vârsta adolescenților sunt relațiile interpersonale, care ne ajută să ne dezvoltăm, să învățăm unii de la alții, să ne înveselim și să ne binedispunem. Așadar, putem încerca să legăm cât mai multe prietenii, să căutăm în jur persoane cu interese comune și să interacționăm cât mai mult în timpul petrecut la școală, deoarece acesta este un mod de relaxare, dar și de dezvoltare a inteligenței interpersonale, a abilităților de comunicare și de relaționare, atât de importante în viața reală (de exemplu, cele mai mari descoperiri și invenții au fost posibile datorită lucrului în echipă și colaborării, nu competitivității pe care se pune accent la școală). De asemenea, trebuie să ne implicăm cât de mult putem în dezbaterile cu colegii sau cu profesorii de fiecare dată când avem ocazia, deoarece aceste oportunități ne antrenează gândirea critică, curiozitatea, imaginația și abilitățile sociale. O altă ocazie minunată de a învăța să cooperăm, să ne responsabilizăm și să respectăm sunt proiectele de grup. În plus, putem încerca să „profităm” de tot timpul pe care îl avem cu profesorii care ne sunt dragi, pentru că avem foarte multe de învățat de la aceștia, nu doar informații teoretice, ci și abilități pentru viață și nu trebuie să ne fie rușine să le cerem sfaturi.
Așadar, chiar dacă școala nu ne pregătește pentru realitate și diplomele nu sunt o garanție a succesului în viitor, responsabilitatea de a ne pregăti pentru viața care ne așteaptă dincolo de porțile liceului cade în mâinile noastre și trebuie să o tratăm cu cea mai mare seriozitate: doar lucrând împreună și colaborând, învățând unii de la alții, dar având încredere în forțele proprii și cunoscându-ne pe noi înșine, ne putem asigura că vom reuși să ne descurcăm mai departe.
Text: Cosmina Cîrligea
Foto: Mircea Rotaru
DTP: Diana Mărgărit
