Cât de ușor ne era în copilărie să ne facem prieteni – floare la ureche. Mergeam în primul loc de joacă, întâlneam un copilaș, iar de acolo eram de nedespărțit. Nu conta că, odată cu venirea serii, amândoi plecam acasă și nu avea să ne mai vedem vreodată. Totul era mai ușor când răspunsul la întrebarea „Vrei să fim prieteni?” era mereu „Da.”. În dicționarul nostru nu exista frica de respingere.
Aproape toată concepția noastră despre ideea de prietenie se schimbă în momentul în care ajungem la liceu, unde ne rupem de colectivul din școala generală, în care am crescut. Am fost forțați să o luăm din nou cu premergătorul în a ne crea o relație. Descoperim cu ocazia liceului că o prietenie poate fi și toxică, aflăm faptul că, de foarte multe ori, nu putem fi noi înșine și trebuie să ne adaptăm comportamentul la cerințele sociale. Așa realizăm cât de ușor ni se schimbă comportamentul de la un colectiv la altul.
Părinții noștri au o definiție foarte diferită pentru un prieten adevărat. Nu-i așa că aproape toți adulții au măcar un prieten din tinerețe cu care încă vorbesc regulat? De ce? Pentru că cei din generația anterioară puneau altfel preț pe relațiile interumane. Părinții noștri erau mult mai pasivi și așteptau ca tovarășii lor să rămână alături de ei toată viața.
Cu toate acestea, trecând prin câteva etape ale vieții, constatăm că toată lumea are un cel mai bun prieten. Poate nu știm să îi dăm un nume încă, însă este acea persoană a cărei prezență te liniștește, îți alungă ideile ce îți încețoșează mintea, și care pur și simplu îți oferă o stare de pace și de fericire. O persoană cu care timpul ia o pauză și te lasă să te bucuri de moment sau o persoană cu care timpul trece cu viteza luminii. Acel om care stă până la trei dimineața și îți oferă toată atenția lui sau prietenul care se culcă la zece seara. Mai pe scurt, acei prieteni care sunt la poli opuși, fiecare cu extremismele proprii – Pic și Poc.
Pic este prietenul cu care trebuie să-ți temperezi tonul vocii, pentru a nu trezi fel și fel de discuții; omul pe care îl vezi zilnic și care îți oferă o senzație de pace. Se culcă imediat cum apune soarele și se trezește a doua zi la răsăritul lunii. Văzându-l zi de zi, știe totul despre tine și poate deveni puțin agasant. Se prezintă a fi un om prietenos și deschis, care încearcă să fie dur, dar dacă ai cunoscut un Pic, știi că este un sensibil, un romantic incurabil și un om care pune pasiune în activitățile din care face parte.
Poc, pe de altă parte, este omul alături de care poți trezi un cartier întreg când ieșiți (lucru ce se întâmplă de fiecare lună nouă). Prietenul cu care nu poți să stai fără să râzi cu poftă sau cel de care nu ai vrea să te mai desparți. Acea persoană care nu prea doarme bine, deci la care poți să apelezi oricând și care are câte un sfat pentru orice problemă, deși asta se întâmplă odată la mult timp, căci preferă distracția peste seriozitate. Poc este o personalitate care, la prima vedere, pare a fi un introvertit, întrucât se crede un artist neînțeles, însă, după ce îl cunoști puțin, vei putea arde caloriile unui antrenament fizic doar din râs.
Putem observa cel mai bine contrastul dintre cei doi în momentul în care îi amplasăm într-un context, iar un cadru ideal pentru un astfel de experiment poate fi un concert sau o petrecere. Poc este genul de om care ascultă multă muzică techno sau muzică nouă, pe când Pic este fanul așa-numitului „rock de tată” sau muzică veche. Dacă ați merge cu cei doi la un concert de heavy metal sunt convinsă că oamenii ca Poc ar avea ghinionul de a prinde locurile fix de lângă boxă și s-ar plânge toată seara, întrebând constant când puteți pleca; probabil nu s-ar dezlipi de tine. Cred că de supărare și-ar pune căștile în urechi și ar asculta, la maximum, albumul său de confort. Pe de altă parte, Pic ar fi în propriul element, la apogeul distracției și ar uita cu cine a venit la concert și când trebuie să plece. Când și dacă și-ar aduce aminte cu cine a venit, va dori să danseze cu acea persoană până în zori.
Este important ca pe parcursul vieții să ne formăm relații atât cu extreme de genul Pic, cât și cu extremele de genul Poc, însă o prietenie de durată se soldează cu echilibru. Cu siguranță cu toții ne dorim un prieten cu care ne permitem să dăm frâu liber instinctelor și cu care să ne înfruptăm din frumusețea libertății. Dar, în același timp, o prietenie rezervată și liniștită, unde totul se desfășoară în niște parametrii mai calculați ne poate fi benefică, întrucât putem dobândi atribute precum controlul sau chiar empatia. Totul ține de percepția personală asupra unei prietenii ideale. De ce să ne gândim că o prietenie adevărată nu există doar pentru că nu experimentăm prieteniile așa cum le-am văzut în filme? O fi Poc puțin cam zăpăcit și dezorganizat, iar Pic câteodată agasant și distant, dar, la finalul zilei, tot alături de ei ne creăm cele mai longevive și frumoase amintiri.
Aceste rânduri au fost scrise cu gândul la Pic și Poc ai mei. Mă bucur că dintre toți, voi îmi sunteți extremele; mereu am să vă ironizez, chiar și într-un articol. Țin să menționez că niciun Pic sau Poc nu a fost rănit în procesul de realizare al acestui articol.
Text: Theodora Marin
Foto: Miruna Sommer
DTP: Alexia Voinea