Articolul de față conține scene cu impact emoțional, făcându-se aluzie la automutilare.
Fiecare a simțit durerea de-a lungul vieții. Și tot în mod individual a parcurs-o, căci, deși în aparențe un termen atât de cunoscut pare a căpăta un sens general, el nu face decât să mascheze în fața publicului suspinele proprii. Durerea este, uneori, acel “lucru” care pentru a nu fi descoperit, este ascuns chiar în fața ochilor. Înecați în propria suferință șansele de a o vedea pe a celor din jur scad dramatic.
În ciuda complexității sale, durerea nu e o trăire care să marcheze “supremația” evoluționară a speciei umane. Ba din contră, o retrogradează. Atât indivizii, cât și celelalte viețuitoare suferă. Sunt atâtea cazuri de căței care, sub impactul pierderii stăpânului îndrăgit, sunt măcinați până la moarte de așteptarea zadarnică a celui iubit. Și în rândul animalelor există atașament față de proprii pui, chiar dacă acesta este dovedit pe termen determinat. Mai mult de atât, se poate distinge în comportamentul lor suferința pe care pierderea unui puiuț le-o provoacă.
Durerea e slăbiciunea pe care fiecare ființă o are, indiferent că aceasta oscilează de la atașament la percepția lumii înconjurătoare într-un mod neconcordant cu realitatea, de la rănirea orgoliului personal la alte sentimente care, prin intensitatea greșit percepută și îmbrăcate în frică, devin puncte vulnerabile care duc la suferință.
Durerea are puterea de a ne face pe toți egali în fața ei, de a ne scoate în evidență paleta largă de moduri în care acest sentiment poate fi parcurs. Totuși, chiar dacă poate părea paradoxal, o astfel de trăire are o natură purificatoare. Suferința este o cale de eliberare în aceeași măsură în care este una de constrângere.
Adesea lacrima este atribuită unei tristeți profunde. Vedem o slăbiciune în a plânge și nicidecum o metodă de eliberare. Aceste picături sărate sunt sângele care curge din rana sufletului. Oare asta ne deranjează la ele cel mai tare? Faptul că ne dejoacă încercările de a ne ascunde laturile vulnerabile, de a accepta faptul că durerea nu e doar un termen din dicționar și că toți o resimțim la un moment dat? Negarea durerii nu este, de fapt, o dovadă de neacceptare a propriei condiții din moment ce nu există vreo ființă care să nu se confrunte cu suferința? De ce încercăm să părem invincibili din moment ce tristețea face parte din noi, dar nu ne definește?
Suntem sortiți durerii, dar nu în sensul în care aceasta ar trebui să ne guverneze întreaga viață, ci ca trăire necesară pentru evoluția noastră. Căci ceea ce nu te omoară, te întărește, nu? Atribuim suferinței ideea de slăbiciune, dar ceea ce înțelegem este greșit. De la slab la slăbiciune este doar un sufix, dar de la a fi slab pentru că suferi la slăbiciunea pe care o constituie suferința este mult mai mult decât atât. Tristețea este o sleire a puterii sufletului de a mai simți și altceva decât durerea în sine. Există o diferență între a fi slab și a deveni astfel. Simțirea unei nefericiri profunde nu te face slab, dar durerea te slăbește. Indiferent cât te-ar seca de putere, de viață și speranță, există un moment în care îți va părăsi sufletul. Însă până atunci, cum vei încerca s-o alungi?
Sunt oameni care pasează povara aceasta între suflet și corp. Suferința fizică este factorul perturbator, care atrage atenția individului, pentru o clipă, de la cea spirituală. Câți oameni aflați în situație de criză nu fac activități în mod excesiv pentru a-și face rău? Sunt sporturi practicate pentru a se epuiza sau pentru a simți durerea mușchilor care abia le mai permit să facă o mișcare fără a-și încleșta dinții pentru a-și amuți un țipăt. Există oameni care găsesc alte metode de a-și transfera suferința, temporar, de la suflet la trup. Automutilarea este una dintre ele. Văzându-ți propriul sânge prelingându-se sau carne fumegându-ți simți pentru o clipă că tu deții controlul. Dacă tu ești cel care a stârnit acea durere înseamnă că tu poți controla fluctuațiile stărilor resimțite, că tu o poți opri atunci când vrei. E o amăgire care te face să simți că tu poți controla durerea și nu ea pe tine. Îți dă senzația că dacă poți genera începutul și sfârșitul, înseamnă că și ce se află între ele tot de ordinul tău dispune. Dar oare e așa? Nu este acesta un strigăt mut de ajutor?
Suferința nu e eliberată prin pori, dar nu ne poate părăsi nici dacă noi îi dăm alte forme continuând să-i păstrăm esența. Pentru a o depăși e nevoie de curajul de a te reconstrui, lăsând eul îndurerat în postura Anei lui Manole, dar fără a uita că el este temelia celui care vei deveni. Sunt prea multe greșeli care așteaptă să fie făcute și prea scurtă viața pentru a le repeta pe cele anterioare. Așa că haideți să acceptăm durerea ca pe un segment din viață, dar să nu-i oferim mai multă atenție și timp decât atât cât este necesar. Până la urmă viața ar trebui văzută ca o oportunitate și nu ca o condamnare, nu?
Text: Maria Sîrbu
Foto: Maia Eșanu
DTP: Ursu Mihaela
