Contemplând eterna întrebare: Un Dialog la Muzeul Dalí

Personaje:

Existențialică: adept al existențialismului, profesor de filozofie cu trei doctorate. A văzut de mic lumea cu optimism și interes, dedicându-și viața cunoașterii și dezvoltării personale.

Nihilescu: adolescent care de curând a descoperit doctrinele nihilismului, ale cărui veleități din copilărie au fost mistuite de realitatea crudă și fără fond a lumii de adult în transformare. Crede în nihilism pentru că niciunul din celelalte ,,ism”-uri nu i s-au potrivit.

Absurdel: tânăr vibrant, adept al absurdismului, ce e într-o trupă punk, una de blues și una de metal. Își face prieteni cu ușurință pentru că nu ia lucrurile prea în serios și are un simț al umorului neobișnuit.

Agentul de pază al muzeului

Muzeul Dali din Figueres, Spania, cei trei privesc tabloul ,,Persistența memoriei’’, care înfățișează ceasuri topite plasate în diverse locații: pe o ramură de copac uscat, atârnând de o creatură bizară, pe o cutie de metal.

Existențialică: Nu credeți, domnilor, că acest tablou este un puzzle fascinant, cu piese care se potrivesc perfect pentru a crea o imagine uimitoare. O imagine care, parcă, ilustrează dilemele vieții?

Nihilescu (mormăind): Of, ce moșneag senil! (spune mai tare) Ce zici, nene, acolo? Prin a te uita așa cruciș la tablou întrevezi sensul vieții? (Absurdică schițează un zâmbet).

Existențialică: Ha! Ce dor mi-e de toanele adolescenței! (îl privește cu blandețe pe Nihilescu). Să înțeleg că interesul meu te amuză, tinere? Care crezi tu că e răspunsul la eterna întrebare: ,,Care este sensul vieții?”.

Nihilescu: Sensul? Care sens, omule? Suntem aici printr-o întâmplare, condamnați la o existență temporară și fără un scop final.

Cum poate exista un scop predefinit dacă moartea, este ceasul care pune capăt vieții, anulează orice sens? Universul este și el nedeterminat și lipsit de un scop sau de o direcție predeterminată. Am făcut chiar și la geografie. Zice și la pagina 24 din manual: ,,Procesele naturale din univers nu au finalitate prestabilită sau sens intrinsec”. Așa că, de ce existența umană nu ar fi la fel de lipsită de sens în cadrul acestui context cosmic?

Sensul e o iluzie. L-am creat noi ca să uităm de inevitabilitatea morții și de lipsa de control pe care o avem asupra universului. Uite, până și tabloul ăsta îmi confirmă ideea. Ceasurile descompuse și distorsionate sugerează că timpul însuși este o noțiune care își pierde sensul în fața inutilității existenței umane.

Existențialică: Dragul meu, ai dreptate. Nu există o semnificație sau un sens intrinsec în univers care să fie valabil pentru toți oamenii, căci sensul trebuie creat de tine. Permite-mi să-ți explic. Da, lumea este lipsită de un sens valabil pentru toți, pentru că oamenii nu se caracterizează printr-o natură umană exactă sau printr-un destin preconceput. Conștientizarea lipsei de sens inerent, prestabilit este deprimantă. Ea creionează viața în nuanțe iluzorii.

Dar, odată ce conștientizăm, ce putem să facem? Să negăm toate valorile, plăcerile și lucrurile în care am crezut până acum pentru că ele nu au un fond? Să ne trăim viața suferind? Nu cumva această conștientizare poate fi o provocare de a ne creea un sens autentic? (Nihilescu îl privește lipsit de convingere) Pe care cum îl creăm? Prin a face alegeri și acțiuni personale.

Uită de univers, dragul meu, gândește-te la tine, la individ. Cred că tabloul poate fi interpretat și din perspectiva mea. Spațiul portretizat e pustiit de ființe umane. Singurul care poate pătrunde în el este eul, individul, privitorul care meditează asupra lui. Spațiul ilustrează o atmosferă de izolare și de singurătate, reprezentând condiția omului de a fi singur în fața incertitudinii sensului și a misterelor existenței.

Absurdel: Domnilor, domnilor, vă rog. Ați creat un vibe nasol pentru toți cei din jurul vostru. Nu mai bine, decât să negăm sau să creăm, acceptăm? Hai să acceptăm și să recunoaștem, pur și simplu, absența inerentă de sens a universului și a vieții.

Universul este lipsit de semnificație și de coerență logică, dar, cu toate acestea, majoritatea dintre noi ne petrecem toată viața căutând un sens. Ceea ce e absurd! Cu toții trăim din când în când sentimentul de singurătate, deși trăim pe o piatră zburătoare înconjurați de alte miliarde de indivizi ca noi. La fel de absurd! Uneori suntem atrași de persoane care ne fac rău, dar continuăm să păstrăm relații cu ele. ABSURD. Nu mai bine trăim liber și paradoxal? Domnilor, haideți să îmbrățișăm absurdul!

Priviți tabloul! Opera prezintă un peisaj care pare a fi real, dar este distorsionat de prezența ceasurilor moi. Această distorsiune a realității este un element caracteristic al stilului suprarealist, care își propune să fie o formă de acceptare ludică a absurdității vieții.

(Un agent de pază îi întrerupe pe cei trei din această polemică filozofică, anunțându-i că muzeul urmează să se închidă.)

Agentul de pază: Chiar dacă în majoritatea privințelor nu cădeți de acord, sunt sigur că în aceasta da: niciunul dintre voi nu se va opri niciodată din a cerceta incertitudinile universului.

Text: Diana Căciulă
Grafică: Sara Iliescu
DTP: Ioana Tănase

Contact Us