Henri Matisse, Pablo Picasso, Georges Braque, popoarele din Zair…ce ar putea avea toți acești 4 termeni în comun în afară de faptul că cei desemnați au trăit pe aceeași planetă ? Ei bine, mai multe decât ne-am putea închipui la prima vedere.
Înainte să aflăm mai multe detalii, vă propun să ne schițăm o imagine de ansamblu despre perioada aniilor 1900-1915. Intrarea în secolul XX a reprezentat o ruptură de necunoașterea și sărăcia în care trăia omenirea până atunci, făcută conștient. Aceasta era țintită spre un viitor al inovației, al depășirii condiției mizere în care trăia omul de rând, marcată de primitivism și mediocritate, spre împlinirea umanității și atestarea măreției acesteia. Ca o sabie cu două tăișuri, însă, acest proces brusc a condus la nenorociri proporționale, ca impact (însă în sensul negativ), cu descoperirile uluitoare ce au îmbunătățit viața oamenilor pentru totdeauna. Prin invențiile sale incredibile (racheta, submarinul, avionul), omenirea dovedește cât de puternică este, însă, cu această ocazie, conștientizează și cât de vulnerabilă este, putând să se autodistrugă în orice moment, atât de ușor. În strânsă legătură cu nevoia și ambiția de a inova, tot mai accentuată la nivelul întregii planete, arta devine o scenă pentru omul renăscut din dorința de a înlocui cunoașterea exactă cu creația originală. La rândul său, aceasta este provenită din sondarea propriului psihic, nu din respectarea fidelă a proporțiilor realității(ceea ce se obișnuia înainte). Pe de altă parte, în paralel cu distrugerile îngrozitoare cauzate de om, arta reprezintă totodată și un manifest împotriva evenimentelor politice. Astfel, cuibărindu-se în sufletele oamenilor, credința într-un viitor luminos și prosper este puternic zdruncinată de amenințarea armelor nucleare, a războaielor și a distrugerii iremediabile a mediului înconjurător, în timp ce Europa se zbate între democrație și totalitarism. De exemplu, Pablo Picasso își exprimă sentimentul profund de revoltă în legătură cu distrugerea orașului Guernica realizând una dintre cele mai mari capodopere ale picturii moderne, și,în același timp, reușind să condamne războiul, sub toate formele sale.
Cât despre popoarele din regiunea Zair, împreună cu alte națiuni de pe continentul african, sunt renumite pentru arta tribală deosebită, care a constituit un izvor inepuizabil de inspirație pentru cei trei menționați mai sus. Deși nu este apreciată nici pe departe la fel de mult precum cea europeană, arta africană reprezintă o moștenire nespus de valoroasă pentru întreaga planetă și motivele pentru care artiștii europeni au fost atât de fascinați de aceasta sunt evidente și temeinice operele nu sunt încărcate de ornamente inutile, ci de o infinitate de semnificații și interpretări care stimulează creativitatea. Austeritatea lor lasă spațiu necunoscutului, atât de incitant pentru artiști și pentru public, și posibilității de abstractizare. Elementul central este, în cele mai multe cazuri, figura umană, regăsindu-se sub o mulțime de forme care îi afirmă complexitatea și, totodată, pun în valoare spiritul creator. Acestea își propun să exprime cât mai multe concepte, sentimente, valori și tipologii în cât mai puține trăsături, detalii și forme. Cele mai multe opere de artă africane sunt sculpturi care, spre deosebire de cele europene, nu pun accent pe precizia formelor, contururilor și expresiilor, ci pe senzația de dinamism și animație.
În Europa, scopul artei moderne era de a expune sentimentele și trăirile umane în forma lor brută, de a elibera o încărcătură emoțională fără să o altereze stilizând-o și de a expune realitatea subiectivizată. Principiile pe care se sprijină aceasta sunt amintite în următoarea afirmație: „Nu mai e o artă a imitației, ci o artă a reprezentării, ce caută să se înalțe până la statutul de creație nouă” (Guillaume Apollinaire) . Cât despre tehnica prin care ele sunt transpuse în operă, Ernst-Ludwig Krichner afirmă că: „Acceptăm toate culorile care direct sau indirect traduc impulsul creator nealterat”. Și ce mod mai eficient de a împlini aceste țeluri decât inspirându-te dintr-o cultură atât de minunată precum cea africană?
Însă, mai concret, cum au intrat în legătură cele 2 continente? La începutul anilor 1900, imperiile coloniale erau în plină dezvoltare, în urma comerțului ajungând în Europa o mulțime de obiecte de artă din Africa, fiind tratate însă ca niște bunuri lipsite de valoare. Doar câțiva artiști și colecționari de artă le-au acordat atenție, le-au cumpărat, le-au valorificat și apoi le-au răspândit, astfel punându-se baza a trei curente artistice definitorii pentru secolul XX :
1) Expresionismul: mișcarea se manifestă în principal în cadrul celor 2 grupări celebre: „Die Brücke”,(„Podul”, înființată în 1905: Otto Mueller, Ernst Ludwig Krichner, Erich Heckel) și „Der Blaue Reiter”(„Cavalerul albastru”, înființată în 1911: Alexei von Jawlensky, Vasili Kandinsky, Gabriele Münter, Franz Marc, August Macke). Artiștii renunță la preocupările legate de redarea fidelă a realității și la reprezentarea indiferentă a emoției. Pentru membrii grupului „Der Blaue Reiter” ,,înnoirea nu trebuie să fie doar aceea a formelor, ci trebuie sa asistăm la o naștere nouă a gândirii”. Arta este mijlocul de transpunere a trăirilor, nevrozelor și obsesiilor individuale în forma lor pură, uneori tinzând spre agresivitate. Obiectul este suprimat, iar emoția este intensificata la maxim și pusă în prim plan prin acordurile colorate violent, loviturile brutale lăsate de pensulă și deformările proporțiilor. Subiectele alese au ca element central suferința, brutalitatea, tragedia, revolta, mizeria fizică și morală. Tușa pasionala, plină de culoare, vibrantă a lui van Gogh anunță mișcarea, iar arta africana cuprinde tocmai însuflețirea creatoare pe care o caută artiștii. Astfel, Karl Schmidt-Rottluff și Emil Nolde pictează compoziții marcate de un misticism amețitor și rudimentar, extras din esența operelor africane, și redau cu însuflețire măști, țesături exotice și statui specifice acestui continent.
2) Fovismul: stilul își datorează numele ziaristului Louis Vauxcelles, care îi cataloghează pe reprezentanții săi drept “sălbatici” (“fauves”). Așadar “Les fauves” –„sălbaticii”, deși sunt unii dintre cei mai importanți artiști și oameni de cultură din întreaga lume– își propun să înlăture funcția estetică a culorii din obiect, și să îi descătușeze acesteia forța expresivă, astfel încât culoarea nu mai are rolul de a decora obiectul și de a îl înfrumuseța, ci de a exprima trăiri emoționale intense. Aceștia se opun principiilor stabilite de impresionism și se află în strânsă legătură cu expresionismul, însă fără a adopta conținutul tragic. Subiectele sunt reprezentate în manieră simplificată, proporțiile sunt modificate, volumele și adâncimea sunt înlocuite de planeitate și percepția artistului asupra acestora e exprimată prin intermediul tonurilor violente și luminoase. Henri Matisse, Georges Rouault, Henri Charles Manguin, Albert Marquet, Georges Braque sunt unii dintre cei mai valoroși reprezentanți ai curentului . Ei s-au inspirat atât din picturile fascinante ale lui Gauguin și ale lui Toulouse-Lautrec, dar și din modelul artei africane și oceanice pentru a-și îmbogăți operele.
3) Cubismul: valorifică planeitatea, tehnicile de îmbinare, specifice colajului, și unghiurile drepte, însă pentru a-l înțelege mai bine, vă propun să analizăm un tablou reper al secolului XX: „Domnișoarele din Avignon”, de Pablo Picasso. În pregătirea acestuia, artistul a vizitat Muzeul de Etnologie Trocadero din Paris, unde a fost impresionat de operele de artă africane, realizând că vizita va fi decisivă pentru avântul său creator. În urma descoperirii unor studii anterioare tabloului, se consideră că acesta a fost inspirat din „Femei la scăldat” de Cézanne și din alte opere ale lui Toulouse-Lautrec, acești artiști fiind considerați chiar precursorii curentului. Îmbinând elemente din operele africane expuse în muzeul vizitat și din lucrările pictorilor amintiți mai sus, Picasso compune un tablou asemănător colajului, atât ca influențe culturale, cât și din punctul de vedere al compoziției: cu planuri ce se întretaie, spațiu care nu e bine definit, impresia de aglomerare, rupând astfel scena prezentată de realitate. Chipurile femeilor sunt inspirate din măștile africane ale popoarelor din Zair, găsite ulterior în atelierul artistului. Acestea sunt deformate, nefirești și aproape desfigurate, îndepărtându-se radical de concepția generală asupra feminității din perioada anterioară secolului XX, care susținea delicatețea, suplețea, armonia și eleganța. În schimb, figurile personajelor inspiră brutalitate, barbarie, masivitate și bestialitate, ce trimit aproape la grotesc. Tabloul are mai degrabă un efect tulburător decât unul fermecător.
Ce putem învăța, deci, din această „colaborare” dintre cele 2 continente? Pe de o parte, faptul că arta ne unește, ne definește ca specie și ne valorifică unicitatea. Pe de altă parte, faptul că un popor nu poate trăi niciodată izolat, ci interacționând cu alte popoare împrumută elemente caracteristice acestora pentru a-și îmbogăți propria cultură, păstrând totuși amprenta autenticității sale, dar înfrumusețând moștenirea artistică eternă și neprețuită pe care o lasă în urmă. Așadar, arta ne apropie, dar ne și diferențiază într-atât încât să ne putem bucura de deosebirile dintre noi.
Redactor: Cosmina Cîrligea
Foto: David Popescu
DTP: Smaranda Ciobanu
