Un individ își formează identitatea prin contrast, adică prin raportarea la un Celălalt. Eu sunt eu pentru că nu sunt X. Cel puțin asta susține ontologia existențialistă. Însă ne întrebăm: oare acest talent de a crea un Celălalt este inerent ființei omenești sau este învățat?
Uitându-mă la câteva caracteristici ale societății românești, sunt tentată să spun că a doua variantă pare mai plauzibilă. Prin aceste caracteristici, mă refer la predilecția noastră de a găsi agresori, adesea acolo unde situația este îndeajuns de complexă cât să nu lase loc de eterna polaritate victimă – agresor, și de a-i condamna. Predilecția de a crea un Celălalt și de a-l antagoniza, uneori până la absurd. Gândiți-vă la ce s-a întâmplat în 1989, când Ceaușescu a fost executat la Târgoviște: era el singurul vinovat, singurul perpetuator al unui regim represiv? Nu, în viziunea largă a istoriei, Ceaușescu a fost doar un produs, doar o imagine prevalentă a unui totalitarianism ale cărui crengi umbreau întreaga mașină politică. Însă el a fost unul dintre puținii vinovați trași la răspundere, restul scăpând de furia unei societăți dărâmate.
Deși acest fenomen nu se limitează doar la poporul român, noi găsim o savoare perversă în a crea vinovați singulari. Nu cred că ne naștem cu această savoare, ci mai degrabă o învățăm. Una dintre marile educatoare ale acesteia este nimeni alta decât presa română.
Să analizăm un caz concret: prezentarea exploziei de la Crevedia în media. În primul rând, se face simțită similaritatea, la nivel de impact cultural, a acestui caz cu Colectiv, în sensul că ambele au făcut de neignorat o realitate cruntă a României: lipsa de resurse de tratare a arșilor. Totuși, ceea ce mi-a atras atenția la acest caz este acerba învinovățire a unui simplu secretar de stat în cadrul MAI, șef al DSU, Raed Arafat. România TV, dar și alte posturi de știri, pompează headline-uri precum „Haosul lui Arafat: 46 de răniți, 8 intubați”, referindu-se la strategia sa de intervenție. Mai mult, în seara exploziei, dar și în următoarele reportaje, multe posturi TV de știri îl critică pe Arafat nu neapărat pentru strategie, ci pentru că acesta s-ar fi dat mare în fața jurnaliștilor, arătându-se important, în loc să aibă grijă de echipele de pompierii aflate în subordinea lui. Totuși, videoclipurile publicate îl arată pe acesta trecând pe lângă jurnaliști și spunându-le că o să vorbească cu ei după finalizarea incendiului. Deci, unde e umflarea în pene despre care se vorbea?
Nu sunt o expertă în strategii de intervenție a pompierilor, și acest articol nu este despre politică, dar fenomenul acesta de găsire a unui vinovat singular este teribil de curios. De ce publicațiile simt nevoia, prin titluri excentrice, să izoleze un individ de fenomen, de complexitatea cazului, și să arunce în el cu judecăți? Răspunsul cel mai evident este dorința de a mulțumi audiența.
Adevărul trist despre presă este că, nevoită să își maximizeze constant numărul de urmăritori și să-și minimizeze timpul de documentare (din cauza deadline-urilor stricte pentru reportaje), ea nu va reuși în majoritatea timpului să pună informațiile în context, să studieze imaginea largă sau să analizeze impactul de lungă durată pe care subliminalul materialelor l-ar avea asupra audienței. De asta, antagonizarea unui singur individ, în speranța creării elementului de șoc, pare atât de atractivă. De asta este mai oportun să dai un singur nume, să îl arunci spre o audiență plină de furie și să o lași să-l mestece până când tragismul unei situații devine exclusiv un joc de genul „Cine e de vină? Pe cine ne supărăm? Pe cine demitem? Cine ne merită furia?”. Cred că nu sunt singura căreia, odată cu apariția cazului Crevedia, i-a fost reaprinsă furia față de politicienii noștri pentru inabilitatea lor de a crea condiții potrivite pentru tratarea marilor arși.
La Odorheiu Secuiesc, peretele unui internat se prăbușește pe 18 decembrie, 4 elevi rămânând blocați sub dărâmături, dintre care un băiat de 17 ani, care a decedat. Despre acest caz, Observator News desfășoară un reportaj intitulat „România Dărâmată. Cine sunt vinovații pentru moarte lui David.”, demonstrând iarăși tendința presei române de a-și direcționa audiența spre sentimente de furie și frustrare, punând accent pe dimensiunea vinei. Niciun post de presă nu își structurează titlurile în jurul aplaudării, de exemplu, a echipelor de intervenție care, la o oră jumate de la momentul sesizării reușesc să scoată trei victime de sub dărâmături. Necesitatea găsirii unui vinovat este naturală într-o societate democratică, însă accentul pus de media pe ideea de vină este îngrijorător.
Interesul meu față de acest fenomen vine din posibile impacte, deja resimțite, asupra întregii societăți. Dacă de fiecare dată când deschidem televizorul suntem bombardați de furie, încurajați să găsim antagoniști în toate sectoarele sociale, vom realiza destul de curând că facem parte dintr-un colectiv care are puține competențe în domeniul empatiei și nociv de multe în domeniul urii. În loc ca posturile TV să încurajeze, de exemplu, donații de sânge din partea audienței, sau să ofere susținere verbală familiei lui David, ele încearcă să creeze un factor de șoc prin arătarea cu degetul încolo și încoace.
E timpul să realizăm că mijloacele noastre de informare, și direcția lor editorială, au efecte mai profunde asupra societății noastre, au consecințe asupra mentalității noastre ce se duc mai departe de vizibil. Metodele noastre de informare reprezintă un exemplu pentru cum analizăm și privim situații sociale sau politice mai greu de digerat, iar centrarea vinei duce la o perspectivă limitată, superficială a unor probleme compuse din diferite cauze. Trebuie să conștientizăm atunci când media suprasimplifică cauzele unui incendiu, cauzele unui accident de mașină sau cauzele oricărui alt eveniment.
Text: Irina Echim
Grafică: Anahid Kerpician
DTP: Silvia Ionescu
