Copilăria este ca un vis: nu are timp și spațiu foarte bine definite. Totul se rezumă la trăire, la ceea ce simți în acel moment. Totuși, sunt nopți în care visele nu sunt liniare, nu reușesc să-ți îndulcească întregul somn, pentru că, la un moment dat, ceva intervine și le fragmentează. Uneori se continuă, alteori nu. Așa este și în cazul copilăriei: sunt momente în care anumiți factori intervin și îi fură ceva din frumusețe, din armonia sa.
Adulții o tulbură, adesea. Sunt multe exemple de replici sau povești care ne-au marcat începutul vieții și față de care, acum, amintirea ne trezește ori un gust dulceag, ușor ironic, ori un oarecare regret al pierderii premature a inocenței acelei vârste și al intrării abrupte și nedorite în viața de adult. Dar, dintre toate acestea, cea mai frecventă întrebare este și a fost “Ce te faci când vei fi mare?”.
Aceste cuvinte stau pe buzele tuturor, de la membrii apropiați ai familiei, până la persoane care nu au neapărat un interes în ceea ce privește evoluția ta. Dar ce îi face pe toți să pătrundă atât de adânc în sfera dorințelor unui copil? Ce beneficiu le aduce răspunsul? Niciunul. Nici unora, nici altora. Pentru adulți, acest răspuns este mai mult un declanșator care nu le trezește doar interesul asupra aspirațiilor celor mici, cât îi și binedispune la gândul că esența vorbelor copilului e încă plină de naivitate. E o schimbare de scurtă durată în monotonia cotidiană: ce poate fi mai comic decât un copil care spune, cu tot sufletul, că vrea să devină ceea ce, în unele cazuri, se nimerește a fi un om pe care societatea îl încadrează în clasa cea mai de jos?!
Discrepanța aceasta ascunde atâtea înțelesuri! Un copil nu-și face probleme de banii sau de respectul pe care îl va câștiga, alegerea sa este nestingherită, mânată doar de curiozitate, imaginație sau plăcere. Ce altă persoană, dacă nu un copil, ar putea găsi interesant mecanismul de funcționare a mașinii de gunoi și, din dorința de a-l manevra și a-i pătrunde misterul mai bine, și-ar dori să devină gunoier? Cine altcineva și-ar dori să fie florar, doar pentru că îi plac florile? Deși aparent naive, aceste alegeri sunt instinctive, sunt sincere. Adulții sunt cei care percep deformat realitatea. În goana lor după superlative, uită esența: importanța de a trăi cu plăcere, de a dori să descoperi lumea exact așa cum este, imperfectă, dar demnă de pătruns.
Deși suntem obișnuiți să-i dăm celebrei întrebări un singur înțeles, adevărul este că ea are mult mai multe tăișuri. Viața adulților oscilează între doi timpi: trecut și viitor. Ea este ca o balanță, dar oamenii mari uită că talerele temporale au nevoie de un suport pentru a fi ținute, și anume: prezentul. Nu numai că ei se privează de propriul prezent, dar îi condamnă și pe copii la o detașare de acest moment.
Atunci când e pusă întrebarea, pare că stadiul în care e copilul este unul insuficient, nedefinit, care cere un “mai mult” ca să fie “mai bun”. Desigur că evoluția ne marchează și definește ca indivizi, dar deseori ne concentrăm pe rezultatul ei, nu pe procesul în sine. Copiii sunt sâmburele acestui proces, la ei aceasta este cea mai vizibilă, tocmai pentru că nu pun la fel de mult accentul pe ea, în contrast cu adulții. Pentru copii, evoluția este un firesc, pentru adulți – un scop. Cred că este greșit să arunci cu o astfel de întrebare insuflându-i unui suflet necopt că, în prezent, el nu este îndeajuns, că abia viitorul îi poate contura forma individuală prin prisma unei alegeri (care, în fond și la urma urmei, ține, din păcate, mai mult sau mai puțin, de noi înșine). E nedrept să-i furi unui copil prezentul, să-l obligi să trăiască cu gândul în viitor.
Oarecum, această întrebare devine și o condamnare: necesitatea de a te defini ca individ prin prisma unei meserii. Viitorul sufocă oamenii prin intermediul incertitudinii care îl învăluie, așa că singura lor armă împotriva imprevizibilului este transformarea unor fragmente din acesta în lucruri concrete. “Ce te faci când vei fi mare?” este mai mult rezultatul unei nevoi interioare decât cel al unui interes. De aceea, sunt atâtea cazuri în care copilul nu are liber arbitru asupra alegerilor din viața lui. Nu vă e cunoscută sintagma: “lasă că știu eu ce e mai bine pentru tine”? Ce ascund aceste vorbe, de fapt, este următorul lucru: “știu ce alegere să fac pentru tine, ca să mergem la sigur și să nu avem surprize neplăcute”. Și, totuși, câți oameni care au mers la sigur, câți doctori, avocați, ingineri etc. au cariere promițătoare, dar se simt neîmpliniți, nesatisfăcuți? Câți copii sunt fericiți și în viața de adult?
Răspunsul întrebării “Ce te faci când vei fi mare?” este conceput pe baza unui tipar. Niciun adult nu se așteaptă ca un copil să spună că el vrea să devină Om sau că vrea să devină bun, cinstit sau să-și însușească oricare alte virtuți, pentru că, deși aceste calități au un înțeles comun dpdv social, nu au un caracter finit. A fi Om nu reprezintă încadrarea în specia umană, ci ascunde un substrat spiritual și rațional profund, lucruri care nu sunt tangibile. Nu toți oamenii sunt Oameni, cum nu toți Oamenii sunt Oameni la fel. Poți fi Om în n feluri, dar poți fi doctor, inginer sau avocat într-unul singur. Când alegi să fii unul dintre ultimii menționați, parcursul îți e oarecum stabilit: știi ce pași ai de urmat. Știi cam cum te-ar privi și accepta societatea, pentru că ai face parte dintr-o clasă pe care o acceptă pentru că e familiară cu ea ca și idee. Un răspuns ieșit din tipare sfidează aceste legi nescrise ale societății: după ce că nu poți prevedea viitorul unui copil, el mai spune și bazaconii care nu își găsesc același înțeles în rațiunea colectivă, tocmai pentru că sunt profund individuale.
Într-o oarecare măsură întrebarea “Ce te faci când vei fi mare?” ține mai mult de cel care o adresează decât de cel căruia îi este adresată. Totuși, asta nu înseamnă că nu se răsfrânge și asupra celor mici, trezindu-i, pentru un moment, din visul dulce al copilăriei. Chiar dacă răspunsurile pot ascunde atâtea substraturi despre fiecare copil, nimeni nu are timp să ofere atenție acestor subtilități. Oamenii maturi sunt victime ale propriilor nesiguranțe pe care le reflectă și asupra copiilor, ajungând să trăiască cu toții cu speranța, nu cu concretul, dar, paradoxal, tocmai în căutarea lui.
Text: Maria Sîrbu
Foto: Ilie Sorana
DTP: Mărgărit Diana
