Pe altarul naturii noastre, se săvârșește un carnagiu cultural pe care îl acceptăm cu o toleranță aproape encomiastică. Percepțiile diferite asupra artei sunt considerate o mărturie a disidenței forțate, iar cultura continuă să fie traversată de valuri ierarhice determinante, neschimbându-se imanent. Cinematografia este un astfel de domeniu, împărțit dihotomic în arta legitimă și cea ilegitimă, dedublate de subiectivitate și de critică de film conjuratoare. Ce reprezintă a șaptea artă, cinematografia: contaminarea sau ecloziunea frumosului?
Istoria sa zbuciumată s-a născut acum două secole, odată cu apariția primelor instrumente de capturare și de redare a mișcării în imagini. Joseph Plateau a creat primul aparat care reda iluzia mișcării, fenakistoscopul, printr-o serie de imagini desenate pe o bandă de hârtie, iar Eadward Muybridge, un fotograf britanic, a surprins pentru prima oară mișcarea unui cal, printr-o serie de poze. În 1891, inventatorul american Thomas Edison și asistentul său au dezvoltat kinetoscopul, care nu permitea proiecția filmelor pe un ecran, limitând vizionarea la o singură persoană. Atunci s-a marcat pionieratul cinematografiei, prin epoca filmului mut.
Frații Lumière, Auguste și Louis, au fost inventatorii francezi care au dezvoltat cinematograful, un aparat ce combina funcționalitatea kinetoscopului cu proiectarea filmelor pe un ecran. În 1895, ei au realizat și prezentat primul lor film, « La Sortie de l’Usine Lumière à Lyon », („Ieșirea din fabrica Lumière din Lyon”), marcând începutul cinematografiei moderne. Au apărut, cronologic, tehnica iluzionismului, care a dat naștere primelor filme fantastice, sonorizarea imaginilor și filmele color, care au influențat profund progresul cinematografiei, în anii ’30.
Cinematografia este numită generic „a șaptea artă”, fiind ultima artă frumoasă admisă în clasificarea oficială. Introducerea acesteia a fost motivată de sincronismul ineluctabil al literaturii, prin scenariu, al muzicii, prin coloana sonoră și al imagisticii, produs al artelor picturale. În pofida chintesenței sale de o profundă valoare culturală, cinematografia continuă să reprezinte un stigmat al inteligenței superficiale, nu o caracteristică proteică a claselor intelectuale dominante.
Filmul este un produs al preocupării umane de a ne reda natura și de a o transcende, confirmându-ne propria existență prin capturarea și obiectivizarea forului lăuntric. Cu toate acestea, cinematografia conturează adeseori realitatea veacului, devenind un instrument al propagandei ori un produs al consumerismului derizoriu. Astfel de filme ajung o profanare a culturii, un joc politic ori economic ce somează infantilitatea masei, fără să potențeze ochiul său exeget și dezideratul depășirii limitelor perceptibile. Prăpastia subțire dintre industrie și artă determină problematica scopului veridic al cinematografiei, deoarece consumatorii, din 1902 și până în prezent, vizualizează imagini văduvite de înțelesuri abstruse. Multe din primele filme, aparținând iluzionistului Méliès, nu prezentau un fir narativ, ci pură experimentare, așa cum cele menite strict divertismentului nu ne înnobilează intelectual nici în secolul al XXI-lea.
Ricciotto Canudo, unul dintre părinții criticii de film, nu a ezitat în a numi cinematografia acelor vremuri o formă de artă, deși realizatorul filmului este, în mod inerent, subjugatul privitorului, al industriei și al forței politice. La nivel intuitiv, unele filme sunt artă în forma sa pură, însă mulți sunt tentați să numească orice creație astfel, precum blockbusterele semnate de Hollywood sau melodramele televizate. Există o graniță de o fină crucialitate între acești termeni, pe care cinefilii, cuprinși de mania ultimelor apariții Marvel, o neagă cu vehemență, blazați de creațiile calitative, de Godard, de Fellini, de Teshigahara cei „desueți” ori plictisiți de Ramsay și de Kar-wai, de filmele lor creionate în abur liminal, aparent „insidioși”. Unii cinefili refuză să își reconstruiască identitatea culturală, un eșafodaj șchiop, apelând la aceleași forme de divertisment cinematografic pentru a-și modela personalitatea. Proletcultismul modern este o soluție oferită de această plebe culturală, croită pe măsura kitsch-ului dominant, aflat la modă, cauzat de lipsa de spirit critic a cineamatorilor menționați. Nu este drept să considerăm valoroase doar filmele artistice, însă trebuie să căutăm permanent elementul provocator din acest bazar al atracțiilor culturale sau, mai bine spus, al anorexiei intelectuale.
În delimitare intervine teoria artei, care își are rădăcinile în filozofia lui Immanuel Kant, dar și în cea a lui Aristotel, dacă ne referim la fenomenul „mimesis”. La fel ca literatura, cinematografia se bazează pe pozițiile estetice: imitarea, artă care redă întocmai realitatea; formalismul, orientare estetică ce acordă preeminență șablonului artistic; instrumentalismul, concentrare pe context și mesaj; emoționabilitate, artă ca formă de expresie. Împreunarea acestor instanțe auctoriale transformă imaginea în frumusețe, lipsind-o de simțul cvasiidentității consumeriste, ajutând creatorul să își formeze un stil individual, devenind expat al pretențiilor sociale. Prin prisma abordării cvadrupleților specificați, filmul se regăsește în pântecul ideologic al cinematografiei, în sensul său larg, influențând publicul fără să și-o impună.
Aspirăm la iruperea frumuseții din iureșul filmelor flămânde, acolo unde se vrea ca un strop de eternitate să fecundeze timpul. Când subiectul este șubred, tehnica cinematografică este de o frustă zădărnicie.
Contrar celor menționate, catehismul „Ce este cinematograful?”, scris de ilustrul critic francez, de film, André Bazin și tradus mult prea târziu în română, sondează ontologia imaginii și perspectivele estetice care transformă filmul în artă. Filozoful interpretează cinematografia drept artă a realului și nu un mediu narativ sau pictural, ci fotografic. Dincolo de toată butaforia și de bricabracul fantastic, filmele precum ”Harry Potter” și ”Black Panther” sau seriile ca ”The Witcher” și ”Game of Thrones”, aparent „exemple de pseudoartă” pentru intelectualii închipuiți, sondează, de fapt, evoluția pur umană, în teoria baziniană. Astfel, orice film poate fi privit drept o formă de artă, adeseori impură, – intelectualii lezați se pot liniști – dar tot o formă cameleonică de expresie.
Este tulburător să descoperim un habitus social dominant acolo unde credeam că întrezărim semnul distinctiv al singularității noastre. La fel, este sănătos să ne plasăm la polii sincretismului. Cel care ascultă Bach, citește Mauriac și vizionează filme de artă și de eseu este totuna cu cel care ascultă trap românesc, citește Rupi Kaur și plânge în hohote la ”Notting Hill”, dacă știe să aprecieze doar cultura pe care, în sfera sa restrânsă, o consideră singura relevantă. Idem, cel care nu aruncă un ochi înspre, spre exemplu, „Anatomia unei prăbușiri” sau „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” suferă de o prodigioasă plafonare autoimpusă.
Stigmatul este punitiv, deci cinematografia este mai mereu artă, ci nu escrocheria pe care o proclamăm cu ușurință. A nu se uita, totuși, că adăparea cu subcultură este un fenomen periculos și iminent, iar arta, deși pare frumoasă, poate ascunde cumplit de multă superficialitate.
După ce vedem un film, să ne întrebăm: a șaptea artă sau pseudocultură?
Text: Briana Negre
Vizual: Ioana Mihăilescu
DTP: Ciobanu Smaranda
