Când vine vorba despre dificultățile de învățare, nu este niciun mod ușor de a oferi o definiție sau de a explica ce se află în spatele persoanelor care sunt diagnosticate cu acestea. Totuși, vorbim despre un subiect complex și fragil, însă neîndoielnic de important, deci voi încerca să-l explic cât mai clar pentru voi. Dificultățile de învățare reprezintă tulburări minimale ale sistemului nervos ce rezultă într-un impediment privind abilitatea unei persoane de a utiliza limbajul, vorbirea, scrisul, cititul, cunoștințele matematice sau aptitudinile sociale. Conform lui Bateman, persoanele cu deficiențe de învățare manifestă o neconcordanță între potențialul intelectual estimat și performanța lor, mai ales în mediul școlar.
Cei mai mulți sunteți probabil familiari cu termenul de dislexie, atunci când unei persoane îi este greu să citească din cauza inabilității de a asocia sunetele cu literele și cuvintele respective, fiind o tulburare a limbajului. Alte dificultăți de învățare despre care probabil ați mai auzit sunt disgrafia, cu privire la abilitatea de a scrie, și discalculia, referitor la capacitatea de a efectua calcule matematice. Însă, doar fiindcă noi, cei care citesc acest articol de pe site-ul revistei LZR, suntem nițel mai familiarizați cu dificultățile de învățare și ce implică, asta nu înseamnă că toți sunt așa de înțelegători. Există persoane, care de cele mai multe ori se întâmplă să facă parte din categoria adulților și care pe baza lipsei lor de cunoștințe privind deficiențele de învățare, își crează prejudecăți în legătură cu elevii ce suferă de acestea. În mod firesc, preconcepțiile ajung la urechile propriilor copii, care sunt ușor influențați de părinți, rezultând un lanț de dezinformare ce se răspândește rapid, mai ales în mediile de învățare.
Un caz, ce explică acest fenomen mai bine decât aș putea eu vreodată, a avut loc la școala „I.L. Caragiale” din Pitești în 2016. Unul dintre elevii clasei ai șaptea, diagnosticat cu ADHD (deficit de atenție și hiperactivitate), a fost acuzat de colegii săi că ar fi violent. Astfel, într-o zi de octombrie, elevii clasei a șaptea s-au adunat pe hol, alături de unii părinți însoțitori, cu pancarte pe care erau scrise mesaje precum „Vreau să învăț”, „Vreau să îmi îndeplinesc visele”, „Vreau respect”. Elevul cu ADHD a rămas singur în clasă. Această acțiune discriminatorie, de hărțuire a băiatului cu deficiențe de învățare, a fost tolerată de profesori și încurajată de părinți, dovedind faptul că mulți adulți consideră că elevii cu astfel de deficiențe reprezintă o amenințare pentru copiii lor și pentru educația acestora. Protestul elevilor a durat trei zile, iar procesul ce a condus la dreptatea copilului a durat mai mult de cinci ani. Aceste numere, în opinia mea, sunt mai mult decât reprezentative situației din România cu privire la recunoașterea și gestionarea dificultăților de învățare în școli, dar și în societate.
Prejudecățile adulților, preluate ulterior de copiii lor, ajung inevitabil la elevii cu deficiențe. Aceștia ascultă modul în care sunt judecați de alții pe baza performanței în școală, referitor la aspecte pe care nu le pot controla și de care sunt totuși conștienți, iar acest fapt îi rănește. La orice vârstă, fie în copilărie sau adolescență, elevii sunt influențați de criticile pe care le aud în jurul lor, pierzându-și încrederea în sine. Aceștia pun la suflet ideile altora și ulterior încep să creadă că nu sunt deștepți. Într-o lume în care performanța școlară, notele din examen și opiniile profesorilor sunt preaslăvite, cei care nu se pricep la scris, citit, calcule, sau la alte materii și abilități ce sunt văzute drept esențiale, sunt automat neatenți, neinteresați, sau pur și simplu neinteligenți.
Nimeni nu ar trebui să se simtă ca un intrus în mediul în care vin să învețe, însă pentru copiii cu deficiențe de învățare integrarea este mai dificilă. Ca exemplu o putem lua pe Ally, personajul principal din cartea care a inspirat acest articol, și anume „Ca peștele în copac” de Lynda Mullaly Hunt. Ea este elevă în clasa a șasea și a trecut prin șapte școli în care a fost tachinată de colegi și judecată de profesori pe temeiul că nu poate să scrie sau să citească. Însă, totul se schimbă atunci când un profesor nou, domnul Daniels, începe să predea la clasa lui Ally și realizează că fata nu este leneșă, așa cum o credeau ceilalți, ci doar dislexică. Cu ajutorul lui, fata nu numai că învață să scrie și să citească, dar începe să își recapete încrederea de mult pierdută și să nu îi mai asculte pe colegii care o insultă. Cartea are un mesaj important, și o recomand oricui vrea să afle povestea lui Ally, însă ceea ce mi s-a părut cel mai interesant este faptul că fata avea abilități în domeniul matematicii și a desenului, care erau însă umbrite de incapacitatea sa de a scrie și de a citii.
Adevărul este că, fie cu sau fără deficiențe de învățare, o persoană care nu se încadrează în tiparele stabilite de instituțiile școlare nu va fi considerată deșteaptă în mediul de învățare. Multe cadre didactice, și în general multe persoane ce aparțin societății actuale, confundă noțiunea cunoscută drept inteligență cu abilitățile caracteristic școlare, când acestea reprezintă de fapt doar o ramură a ceea ce simbolizează „inteligența”. Cred că la această idee s-a gândit și Howard Gardner când a formulat Teoria Inteligențelor Multiple, ce ne prezintă opt tipuri de inteligență: vizual-spațială, verbal-lingvistică, logico-matematică, kinestezică, interpersonală, muzicală, intrapersonală și naturalistă. După cum puteți observa, lista include aptitudini ce de multe ori nu sunt încurajate de rude sau apreciate de profesori. Cele mai multe instituții educaționale se focusează pe cunoștințele logico-matematice și verbal-lingvistice, făcând abstracție de celelalte inteligențe. Lucrurile se schimbă, încetul cu încetul, prin formarea cluburilor extrașcolare de muzică, ecologice, sportive, și multe altele și prin viziunea mai open- minded a unor cadre didactice ce încurajează participarea elevilor. Totuși, criticile rămân și prejudecățile încă afectează elevii, atât pe cei cu dificultăți de învățare, cât și pe aceia ce nu se simt apreciați pentru abilitățile înnăscute.
Sistemul educațional este departe de a fi perfect, însă acest fapt nu ar trebui să afecteze persoanele care nu reflectă imaginea pe care dorește societatea să o vadă. Gardner credea că fiecare persoană este unică, cu propriile aptitudini, talente și chemări. Dacă ești diferit, cum este și Ally, fii fericit cu diferențele ce te fac pe tine unul într-o mie și cu inteligența care te deosebește de orice alt coleg și de orice alt prieten. Mulți nu știu, însă Einstein a fost și el dislexic, iar profesorul lui nu considera că va ajunge cineva în viitor. Așadar, dacă te aflii într-o poziție similară, ai încredere în cuvintele lui: „Fiecare este deştept în felul lui. Dar dacă judeci un peşte după abilitatea lui de a se căţăra într-un copac, va trăi toată viaţa crezând că e prost”. Acest articol este dedicat tuturor persoanelor ce se simt ca peștele în copac, pentru a știi că nu sunt singuri.
Text: Roxana Gherase
Grafică: Anastasia Olaru
DTP: Sara Andrei