Străbătând cărările vieții, ajungem să ne intersectăm cu sute sau poate chiar mii de oameni. Dar, dintre toți aceștia, care sunt cei care se desprind de mulțime, care se individualizează ca entitate unică și irepetabilă în mintea și sufletul nostru? Câți sunt aceia cu care ne împletim existența, față de care renunțăm la a mai fi pe deplin ermetici pentru a îngloba o frântură din viața lor în a noastră?
Pe lângă faptul că e dificil, este și o dovadă de curaj să te apropii de cineva, să dai curs unei vieți în care există momente “împreună”, întrucât apropierea umană nu e o constantă. Pe parcursul traseului pe care îl avem de străbătut, totul e schimbător. Raportarea la cei din jur ține mai mult de o comparație imaginară decât de o observație veridică: fiecare se află sub semnul schimbării, iar cel de ieri este altul față de cel de azi și altul față de cel de mâine. E ca și când ai compara merele cu perele pe aceleași criterii, luând în considerare doar faptul că ambele sunt fructe, dar nu și faptul că sunt soiuri diferite. Deși trăim uneori sub mrejele unor dulci iluzii, până la urmă aceste diferențe, pe care vrem să le observăm sau nu, ne individualizează, făcându-ne unici. Uneori chiar ele sunt polii opuși care fac ca doi oameni să se apropie unul de altul.
Sunt cazuri în care, odată ce două persoane încep să comunice, constată prin prisma poveștilor că s-au mai întâlnit în trecut. Între “a întâlni” și “a cunoaște” pe cineva uneori există tendința involuntară de a se pune semnul egal, de aceea avem impresia că întâia oară când întâlnim pe cineva este momentul în care facem cunoștință cu el și nu pur și simplu momentul în care ne-am intersectat. Această latură profund vizibilă a relaționării ne oferă o mare oportunitate, și anume puterea de a conștientiza, de a ne izola de indiferență. Conștientizarea în sine reprezintă fundamentul unei relații.
Atunci când ne gândim la raporturile pe care le stabilim cu oamenii, avem o predispoziție spre a ne referi în mod inițial doar la persoanele de o importanță deosebită, față de care suntem cei mai apropiați. De la familie și până la grupul de prieteni, ne împletim tare strâns existențele cu cele ale acestor oameni. Deși viața nu e un bun comun, oricât ne-ar plăcea sau nu, nu ne aparține din punct de vedere al posesivității, ci fiecare om “își pune” existența pe paleta sorții, acolo unde fuzionează în zeci de nuanțe la întâlnirea cu cele ale celorlalți oameni. Fuzionarea nu reprezintă un soi de interdependență, ci, ba din contră, conservă individualul sub o altă formă: îl face să parcurgă etape, ajungând de la cel personal, la unul colectiv, caracteristic relaționării, dar fără a-și substitui pe deplin starea inițială. Ceea ce vreau să spun este că într-o relație nu trebuie să se renunțe la “eu însumi” pentru “noi”. O relație benefică cuprinde ambele entități, chiar dacă cantitativ nu pot fi definite. Uneori există mai mult “eu”, fără a fi un egoism distructiv, iar alteori mai mult “noi”.
În ciuda legăturii puternice, putem deveni pasageri chiar și în viețile oamenilor apropiați. Această devenire se bazează pe schimbare (ca entitate care ne bântuie constant), timp și pe consumarea relației. Deși la un moment dat împletirea vieților a fost strânsă, se ajunge în punctul în care aceasta se despletește, iar procesul acesta e unul dureros, căci firele au fost atât de bine strânse încât acum despletirea nu reprezintă căpătarea individualității fiecărui fir în parte, ci distrugerea acelei individualități deja formate, colective. În acest caz, a fi pasager nu e un titlu pur social, ci e un statut dobândit prin intermediul acțiunii în care ne angrenăm: trecerea, cu o oprire de o perioadă relativă de timp, prin viața celuilalt. O perioadă determinată de cât ne dorim și cât putem (pentru că este o diferență între cele două!) să stăm, dar și de cât ne este permis de celălalt s-o facem.
Este clar că în viețile anumitor oameni jucăm roluri esențiale și că “părăsirea scenei” ar avea repercusiuni evidente, mai ales emoționale. Fuziunea propriei vieți cu a lor are nuanțe bine definite, distinctive și ușor recognoscibile. Totuși, există oameni cu care avem contact, dar față de care nu ne apropiem prea mult. Oricât ne-ar gâdila orgoliul, nu jucăm în viața tuturor un rol important, ci există cazuri în care noi facem parte din recuzită, din decorul de fundal. Prin viețile lor trecem cu ușurință pentru că acea “împletitură” nu e strâns legată și se deșiră ușor, dar fără a răni pe cineva, căci firele nu au fost niciodată îndeajuns de strânse pentru ca pierderea întregului să afecteze în vreun fel. În viețile lor suntem ca niște pasageri care traversează o gară, dar fără a se opri, fără a lăsa vreo urmă a trecerii lor. Desprinderea de o astfel de persoană pare chiar mai firească decât continuarea drumului împreună.
E greu să ținem o evidență a tuturor interconexiunilor pe care le avem (ceea ce ar fi, de altfel, și inutil). Uneori acestea nu sunt vizibile, ne sunt, paradoxal, neștiute pe deplin chiar nouă înșine. Gândiți-vă la un actor: prestația lui nu e de sine stătătoare, nu-i influențează doar lui cariera, ci repercusiunile sunt resimțite de întreaga echipă din spatele lui. Deși nu are o relație apropiată cu acei oameni, deși s-ar putea să nu-i cunoască pe unii dintre ei, viețile lor sunt împletite. Bunăstarea unui fir nu o garantează și pe cea a celuilalt, dar stabilește posibilitatea de a se generaliza acea condiție. Același lucru este valabil și în relația dintre un doctor și pacienții lui sau personalul cu care colaborează. Și câte alte zeci de exemple există din viețile de zi cu zi ale fiecăruia.
Acest statut de “pasager” în viețile oamenilor nu ar trebui privit într-un mod pesimist. Temporalitatea nu e o tragedie, ba din contră: o binecuvântare. Dacă totul s-ar perpetua spre infinit, nu am mai ști cum să ne bucurăm de fiecare moment în parte, de “aici și acum”. Faptul că nu avem certitudinea că fiecare om la care ținem ne va fi alături pe toată perioada vieții nu ar trebui să ne umbrească, prin temerile pe care le naște în noi, fiecare clipă petrecută alături de el. Chiar și față de cei care au devenit deja pasageri în viețile noastre, care s-au despletit de ceea ce însemnăm “noi”, cred că atitudinea nu ar trebui să fie una de repulsie sau de nostalgie (ambele forme de expresie ale durerii). Nu cred că ar trebui să ne fi dorit ca ceea ce am trăit împreună să nu fi existat doar pentru a evita parcurgerea unui disconfort emoțional ulterior și nu cred nici într-o uitare deplină. Pare că doar cel din viața căruia s-a plecat are de suferit, dar nu e așa. Fiecare om își are propria durere, fiecare e pasager în viața celuilalt. Ar trebui să ne bucurăm pentru cât am trăit și ce am trăit împreună, chiar dacă lucrurile sunt consumate. A fi pasager nu înseamnă a merge înainte fără a privi în jur, a fi complet detașat de lume, ci a merge înainte, a privi din când în când înapoi și a te opri lângă cine simți s-o faci. O relație interumană nu e o invitație la eternitate, ci un pas către a trăi împreună.
Text: Maria Sârbu
Foto: David Popescu
DTP: Mihaela Ursu
