Am avut plăcerea de a discuta cu dl Victor Marin, absolvent al liceului Lazăr în anul 1986 și care a ajutat la tipărirea Revistei LZR de anul acesta. A absolvit Universitatea Politehnică din București, Facultatea de Energetică, iar în prezent este administratorul unei firme pe care a înființat-o în 1993 cu colegul său de bancă din liceu, Gabriel Dănescu. Soția lui este și ea fostă lăzăristă, iar fiul său a terminat și el Lazărul anul acesta. Vă invit să citiți discuția pe care am avut-o cu el și să aflați mai multe despre Lazărul din `86.
A.V. : Ce v-a convins să veniți la Lazăr atunci când v-ați ales liceul?
V.M. : Cred că decizia am luat-o după ce am citit celebra carte „Cișmigiu et Comp.”, a lui Grigore Băjenaru. Nu cred să existe un instrument de marketing mai puternic pentru Liceul Lazăr decât acea carte scrisă de Băjenaru în 1942. După ce o citești, n-ai cum să-ți dorești să înveți la un alt liceu. Pentru mine a fost un efort deosebit să ajung aici, mai ales că în școala generală nu aveam aspirații prea mari. Am copilărit în cartierul Militari, am învățat la o școală „de cartier”, unde jocul de fotbal era cea mai importantă activitate, dar citind „Cișmigiu et Comp”, mi-am dorit să fiu acolo și să trăiesc și eu povestea mea, poate mai spectaculoasă decât a lui Băjenaru. Eram o generație numeroasă, am fost generația denumită „Decrețeii”(ca urmare a unui decret din 1968 ce interzicea avortul), iar la liceu, când am ajuns în clasa a 9-a, clasele erau numerotate de la A la U. Eram 18 clase, aproximativ 750 de elevi de-a 9-a. Și pentru că eram foarte mulți, examenele au fost foarte dure ca să ne poată diferenția. Ca să intri atunci la Lazăr era o adevarată provocare, de altfel ca și în ziua de azi .
A.V. : Cum vi se pare liceul nostru în prezent, în comparație cu cel de când ați absolvit dvs.?
V.M. : Culoarele liceului și clasele arătau cu totul diferit. Îmi amintesc că pereții erau pavoazați cu un placaj din lemn de culoarea mahonului și în timpul vacanței de vară, când se făceau reparațiile anuale, îi lustruiau cu o substanță chimică (cred că petrosin) care avea un miros specific, ca de benzină. Mirosea cumva a vechi, ca într-un muzeu, dar îmi plăcea mult acel miros.
Cred cu tărie că în zidurile liceului se înmagazinează o anumită energie a foștilor elevi și a foștilor profesori. Practic, fiecare dintre noi lasă aici o mică parte din energia lui și nu o putem regăsi decât atunci când ne reîntoarcem în acest loc.
Liceul a suferit o renovare prin anii 2000 (sper să nu greșesc perioada) și anumite piese de mobilier (băncile, ușile claselor, instalațiile sanitare), dar și câteva elemente de design interior, au fost înlocuite odată cu renovarea. Este puțin diferit din punct de vedere al finisajelor, e un pic mai modern. Cred că este normal să fie așa, pentru că este actualizat vremurilor.
Și mai e ceva schimbat. Pe vremea aceea, elevii purtau uniforme. Băieții purtau costum si cravată bleumarin, cu cămașă bleu, lucru care impunea un anumit respect. Arătam ca niște mici gentlemani. Fetele se îmbrăcau cu sarafan și aveau bentițe albe. Multe dintre ele își scurtau sarafanul până la nivelul genunchilor, iar noi, băieții, ne strâmtam pantalonii ca să arate mai cool, ceea ce era un act de curaj. Evident că profesorii nu acceptau așa ceva.
A.V. : Care a fost cea mai mare provocare pe care ați întâlnit-o cât timp ați fost la liceu?
V.M. : În general am fost un elev puțin iesit din tiparele vremurilor. Atunci când vii la Liceul Lazăr dintr-un colț de oraș și nu ești altceva decât „Mister Nobody”, cumva încerci să îți creezi o reputație, bazându-te pe niște abilități pe care crezi sau speri că le ai. Unii colegi jucau baschet sau fotbal foarte bine și atunci deveneau vedete în sport, alții aveau un talent artistic și jucau în diferite piese de teatru sau participau la alte activități artistice sau culturale. Fiecare elev încerca să devină cumva cunoscut. Însă eu nu aveam niciun talent deosebit, decât că făceam bășcălie în ore și îi făceam pe ceilalți să râdă. În felul ăsta m-am făcut remarcat atât de colegi, cât și de profesori. Am avut niște situatii in care profesorii erau nevoiți să se întoarcă cu spatele la clasă sau să își muște buzele, ca să nu izbucnească în râs. Dar întotdeauna glumele mele nu au depășit limitele de decență și de respect față de profesori. Important era să întrerup ora, din știu eu ce motiv și să-i fac pe ceilalți să râdă. Nu eram printre primii din clasă, dar nu am fost niciodată în pragul repetenției sau a corigenței, asta în niciun caz. Profesorii erau foarte atenți cu educația noastră, chiar se făcea multă carte. Mai târziu am performat oriunde m-am dus, la facultate sau în alte domenii.
A.V. : Pe vremea când erați elev în acest liceu existau cluburi și activități extrașcolare?
V.M. : Desigur. Lazărul avea o reputație foarte bună ca fiind un liceu cu sportivi talentați, am câștigat toate cupele de baschet din vremea respectivă, am ajuns să luam locul 1 pe țară cu echipa din `86. Aveam niște colegi foarte talentați la baschet. De asemenea, am avut și o trupă de teatru din care am făcut și eu parte în clasa a 9-a, alături de Florin Piersic Jr., care a fost coleg de generație cu mine. Am jucat împreună în piesa „Tic-Tac” sau „Comedia Poreclelor”, scrisă de Ion Maximilian, a cărei acțiune se întâmpla prin anii `70 la o cafenea numită „Tic-Tac”, situată undeva pe Bulevardul 6 Martie (actualul Bulevard Regina Elisabeta), foarte aproape de liceu. Am avut spectacole în liceu și în alte 2-3 locuri, la case de cultură și chiar în teatre. Am câștigat locul I la etapa pe țară între licee, iar asta s-a datorat în foarte mare măsură talentului uimitor al lui Florin Piersic Jr., care era absolut genial.
A.V. : De ce reușită pe care ați avut-o în timpul liceului sunteți cel mai mândru?
V.M. : Îmi amintesc că eram prin clasa a 10-a la orele de „practică”. Liceul avea niște ateliere-școală undeva în str. Antim, unde acum se află Casa Poporului (Palatul Parlamentului). Acolo ne pregăteau să lucrăm pe mașini-unelte (strunguri, freze, etc.) și să devenim „vajnici” muncitori în fabrici și uzine. Dar asta era mai mult în teorie, pentru că în realitate nu prea se făcea practică, profesorii stăteau în cancelarie și noi ne jucam în atelier. Într-o zi, la o oră de practică, stăteam pe niște lăzi și ne plictiseam. Cineva bătea la „tobe”, unul cânta din voce, unul zdrăngănea din gură (prefăcându-se că are o chitară). Atunci mi-a venit ideea să ne facem o formație rock. Și chiar am reușit să o facem, însă prin clasa a 12-a. Prima oară am cântat în deschiderea Carnavalului Zăpezii, care era un bal mascat ținut în sala de sport a liceului. Concertul nostru a fost un fiasco total, sunetul a fost îngrozitor, fiind improvizat. Ulterior, am găsit o sală de repetiții în liceu și cu sprijinul unui profesor ne-am apucat serios de treabă. În primăvara anului 1986 am mai ținut un nou concert în Sala de Festivități a liceului. De data asta a fost cu totul altceva. Erau atât de mulți elevi în sală, încât la un moment dat a venit directorul liceului și a rugat să mai iasă câțiva elevi, de teamă că va ceda plafonul și ar putea să cadă peste cancelarie. Am mai dat un concert în curtea interioară cu peste 1000 de elevi prezenți. Apoi am închiriat sala Teatrului Țăndărică, pe Calea Victoriei, unde la primul concert au rămas atât de mulți elevi pe dinafară, încât am fost nevoiți să cântăm o dată de la 16:00 la 18:00 și încă o dată de la 18:00 la 20:00. Formația noastră i-a motivat și pe alți elevi din liceu, fie de-a 12-a, fie mai mici, să își facă formațiile lor. La un moment dat eram vreo 3-4 trupe în liceu, fiecare cu stiluri de muzică diferite și având compoziții proprii. Predomina muzica rock, progresiv și new-wave. Ani de zile, după ce generația noastră a absolvit, încă mai se nășteau trupe în liceu, continuând tradiția începută de noi.
A.V. : Cum v-a ajutat Lazărul în alegerea unei cariere?
V.M. : Existau și pe vremea respectivă consilieri de orientare profesională. Îmi aduc aminte că am primit de la secretariatul liceului o fișă cu un nomenclator de meserii în care erau indicate câteva meserii care mi s-ar potrivi, stabilite de cei care îmi analizaseră dosarul. La mine erau bifate doar două meserii (din câteva sute): „balerin-dansator” (deși nu știu să dansez) și „impegat de mișcare” (atunci nici măcar nu știam ce înseamnă și nici acum nu sunt sigur). Deduc din asta că sistemul de atunci de consiliere pentru orientare profesională nu era eficient.
Așa că, m-am dus la Universitatea Politehnică din București să studiez inginerie electrică, facultate pe care am absolvit-o în 1992. Însă lucrurile s-au schimbat în `89, când a venit Revoluția. Împreună cu Gabi Dănescu, colegul meu de bancă din liceu, la începutul anilor `90, studenții fiind, am înființat o firmă care a reușit să supraviețuiască mai bine de 30 ani, până în zilele noastre. Fără falsă modestie pot afirma că am reușit să scriem o mică istorie în domeniul nostru. Și ca să răspund la întrebare, Liceul Lazăr m-a ajutat să-mi găsesc un prieten adevărat, care mai târziu mi-a devenit partener de încredere. La fel de important, liceul mi-a format caracterul de învingător.
A.V. : Cum v-ați convins fiul să urmeze și el același liceu?
V.M. : Cred că i-am dat mesaje subliminale, în sensul că i-am dat să citească „Cișmigiu et Comp.” Apoi îi povesteam tot timpul ce făceam in anii de liceu. Mi-a cunoscut prietenii din liceu și i-a plăcut pentru că îi cunoștea din poveștile mele. Cumva i-am transmis un mesaj că trebuie să ajungă și el acolo și să trăiască povestea sa. Lazăr e cel mai frumos loc de pe pământ unde să-ți petreci adolescența. Admiterea n-a fost ușoară nici pentru el, dar mi-a confirmat mai târziu că efortul sau a meritat.
A.V. : Prin ce se făcea Lazărul remarcat față de celelalte licee pe vremea când erați elev?
V.M. : În primul rând, era matricola aceea albastră ca cerul, care reprezenta un „must have” printre tinerii din acea vreme. În momentul în care cineva o vedea pe brațul tau, erai deja catalogat ca fiind un viitor intelectual sofisticat. Se știa că Lazăr e un loc care „crește lideri” în diferite domenii. Liceul Lazăr, ca și astăzi, avea o reputație bună în rândul celorlalte licee pentru că, deși eram inteligenți, nu eram atât de „încuiați” precum alți elevi de la liceele de prestigiu din București. Sau cel puțin așa credeam noi! Aveam mulți prieteni la Liceul Sava care se apropiau de nivelul celor de la Lazăr din toate perspectivele. Însă tot timpul existau dispute între noi, pe tema care sunt mai tocilari. Noi consideram că eram cei deștepți, iar ceilalți erau doar niște tocilari.
A.V. : V-a rămas în minte un număr din revista liceului, în mod special?
V.M. : Sincer să fiu, nu am fost prea conectat cu revista de atunci. Știu că ne impuneau cumva să o cumpărăm. Primeam revistele în clasă, la ora de dirigenție. Le citeam pentru că mă interesau anumite articole. Pe unii colegi îi „chinuia talentul”, scriau poezii sau mici povestiri care apoi erau publicate în Revista Sperante (așa se numea revista pe atunci), existau sesiuni de comunicări științifice (așa le numeam noi) și nu în ultimul rând, o pagină hazlie, cu mici anecdote, epigrame.
Îmi amintesc că într-una dintre revistele primite era un articol despre cum să-ți construiești un barometru chimic. Cu ajutorul unui prieten, am reușit să fac acest barometru conform instrucțiunilor din articol. Amestecai niște substanțe chimice într-o eprubetă pe care apoi o sigilai cu un dop ceruit și în funcție de starea unor cristale care își schimbau forma și structura, puteai să prevezi cum va fi vremea. Poate că vă întrebați „ce mare big deal”? Reamintesc că pe vremea aceea nu exista internet sau aplicații de tip AccuWeather, iar prognozele meteo de la televizor nu erau deloc exacte.
Într-o zi am ajuns mai devreme la atelierele școală (eram la practică). Tot devreme mai ajunsese și o colegă de la altă clasă, care era foarte drăguță și la care mă tot uitam de ceva vreme, dar nu găseam curajul să intru în vorbă cu ea. Stăteam amândoi sprijiniți de un calorifer, pe un hol, era iarnă afară și între noi plutea o liniște stingheră. Brusc, am rupt tăcerea și i-am spus că în dimineața aceasta o să înceapă să ningă. Ea a râs și m-a întrebat de ce cred asta. I-am povestit despre articolul cu barometrul chimic din Revista Speranțe, că mi-am construit și eu unul și acesta arăta că în această dimineață o să ningă. A râs din nou, de data asta cu ironie, lăsându-și ușor capul pe spate și dezvelindu-și dinții frumoși ca de fildeș. Mi-a spus că sunt cam naiv. La ora 8:00 fiecare s-a dus în clasa lui și probabil ea deja uitase discuția noastră. Însă pe la 9:30 a început să ningă cu niște fulgi mari ca în povești. Barometrul chimic își făcuse treaba. Sunt sigur că i-am câștigat atenția, pentru că de câte ori ne-am mai reîntâlnit pe culoarele liceului, îmi zâmbea cu admirație. Ce ușor este să furi inima unei fete!
A.V.: Ce v-a plăcut cel mai mult la numărul de anul acesta al revistei?
V.M.: În primul rând, ediția este foarte îngrijită, calitatea tiparului este extraordinară. Desigur, este adaptată vremurilor unde tehnologia își spune cuvântul. Mi-a plăcut faptul că sunt articole pentru elevi, pur și simplu. Sunt articole pe care elevii sunt interesați să le citească, pentru că, sincer să fiu, în edițiile vechi nu se găseau decât 2 sau 3 pagini de interes, probabil că pagina hazlie și încă 2 articole, restul era mai mult doctrină comunistă. Dar revista actuală e mai orientată către cititor, asa cred.
A.V. : Victor Marin este unul dintre fondatorii Asociației Alumni Gh. Lazăr București care aduce împreună foști lăzăriști, profesori și părinți de lăzăriști, iar bazele acesteia au fost puse de curând. L-am rugat să ne povestească mai mult despre asociație.
V.M: În anul 2020, m-am implicat în organizarea unui eveniment cu ocazia împlinirii a 160 de ani de la înființarea liceului. A fost o întâlnire aniversară, care a avut loc în Sala de Festivități a liceului și am avut ocazia să revăd mulți colegi si profesori. Noi, câțiva dintre organizatori, am sfârșit într-o cârciumă de lângă liceu, ca niște lăzăriști adevărați, unde ne-a prins seara, povestind. E un lucru foarte interesant, de câte ori mă întâlnesc cu foștii mei colegi, mi se pare că timpul stă pe loc și că sunt în a doua zi de când ne-am despărțit. Atunci ne-a venit ideea să înființăm o asociație a foștilor lăzăriști (alumni). Am găsit susținere și din partea conducerii liceului, în special din partea doamnei director Neagoe, dar și din rândul profesorilor. Vă spun în premieră că am finalizat statutul asociației și am depus deja actele la Judecătoria Sectorului 5. Este o asociație non-profit și are ca principal obiectiv susținerea actualilor lăzăriști de către foștii lăzăriști. Ne dorim să facem proiecte, să susținem revista și alte activități, să încurajăm elevii să organizeze cât mai multe activități extracurriculare. Sper ca asociația să devină funcțională la începutul lunii septembrie 2023.
Dorim să atragem cât mai mulți membri din rândul foștilor lăzăriști, fie elevi sau foști profesori, iar fiecare să se implice după posibilități, cât le permite timpul, să ne ajute cu idei, cu prezența la diferite evenimente.
A.V.: În încheierea articolului vă rog să transmiteți un mesaj cititorilor Revistei LZR.
V.M: Aș vrea să adaug că Liceul Lazăr mi-a dăruit foarte multe lucruri și oricât de mult aș face pentru el, mi se pare că întorc prea puțin. Doresc să mă implic în activitatea asociației Alumni Lazăr, să fiu cât mai aproape de liceu. De câte ori vin aici retrăiesc aceeași emoție puternică. Liceul mi-a dăruit cei mai buni prieteni, prima mare iubire, adolescentină, care nu se compară cu nimic, am întâlnit niște dascăli uluitori, pe care doar mai târziu am reușit să-i înțeleg la adevărata lor valoare.
Cred că un bun mesaj de încheiere ar putea fi textul pe care l-am scris acum câțiva ani pe pagina mea de Facebook, când fiul meu a intrat la Lazăr, citez:
Anii petrecuți în Liceul Lazăr au fost, fără doar și poate, cei mai frumoși ani din viata mea. Din păcate au trecut prea repede! Mi-am dorit mult să mă pot întoarce în acea perioadă, însă zadarnic am sperat că va fi posibilă călătoria în timp.
După 33 de ani de așteptare, Dumnezeu s-a îndurat de mine și mi-a dat ocazia să mă reîntorc… prin fiul meu. Astăzi ne-am înscris în clasa a IX-a la Liceul Lazăr.
Îți multumesc, Andrei, că mi-ai dăruit acest lucru! Ai să vezi că efortul tău a meritat!Și dacă ai să vrei, împrumută visul meu! Fă-ți cea mai tare trupă rock, cucerește cea mai romantică fată și câștigă o cupă cu echipa de baschet a liceului. Restul nu contează!
Text: Alexia Voinea
Invitat: Victor Marin
DTP: Ioana Vlaston