Știi că timpul trece. Uneori chiar prea repede. Sau cel puțin așa ți se pare. Ai citit atâtea opere despre condiția omului în raport cu trecerea ireversibilă a timpului, încât pare că ai devenit expert în teorie. Dar cu practica cum stai? E vorba de inevitabilul situației sau de un oarecare curaj în a spune „adio” vieții de licean?
Sfârșitul de an școlar se apropie. Pentru marea majoritate e un eveniment resimțit ca o eliberare. E o etapă oarecare, trăită în mod repetitiv. Anul trecut a fost la fel. Și la anul, tot așa. Vine vacanța. Doar la asta îți stă gândul. Totuși, cum fiecare regulă are o excepție, și aici există una: elevii claselor a douăsprezecea. Fără a învălui totul într-o tentă dramatică, trebuie să recunoaștem faptul că, pentru ei, ce a fost anul trecut nu seamănă cu ce parcurg acum și nici cu ce vor trăi la anul. Timpul acelei repetitivități s-a sfârșit. Totul se va afla sub semnul schimbării – de la ceea ce îi înconjoară, la ei înșiși. Totuși, în acest proces care va prinde diverse forme pe tot parcursul vieții, unele lucruri nu se transformă. Ele rămân ca o ancoră care să ne tragă, din când în când, în nebuloasa memoriei, aducând la suprafață momente din trecut. Poate că astea sunt amintirile – legături dintre două fețe ale aceluiași eu, privite în momente diferite. Dar acum, când timpul acestor lăzăriști pe băncile liceului s-a sfârșit, cum li se arată această instanță temporală? A fost generoasă în trăiri, i-a ajutat să transforme ultimii patru ani în „cea mai frumoasă perioadă din viață”?
Acestea au fost întrebările de la care am pornit în căutarea unor răspunsuri. Câțiva elevi au avut generozitatea de a-și împărtăși impresiile cu mine, iar eu le-am ascultat și le-am adunat în următoarele rânduri ca pe o serie de fotografii personale într-un album. Poate că vă veți regăsi în amintirile lor, într-o oarecare măsură, sau poate că doar vă vor distra. Haideți să le depănăm.
Rugându-i să-mi povestească câteva momente memorabile, care ar deveni „clasice” în poveștile fiecăruia despre viața de licean, cei de-a 12-a mi-au povestit:
„Făcând o parte considerabilă din liceu online, cele mai multe întâmplări s-au adunat acolo, iar unele memorabile sunt reprezentate de momentele în care deschideam camera în timpul orelor și filmam diverse ca să provocăm profesorii: un perete cu poze, un ecran de televizor sau un afiș cu oameni la bustul gol. Nu lipsesc nici momentele stupide în care uitam camera deschisă și lăsam să se vadă clar cum mă pregătesc încet, încet să plec de acasă în timpul orei. Peripețiile noastre mă duc cu gândul mai mult la momente de criză, cum ar fi cel în care, din cauza unei nedreptăți administrative, am făcut protest în fața clasei.”;
„Aș zice că una din amintirile memorabile din liceu ar putea fi primul chiul în masă. Eram clasa a 9-a și am simțit toți un oarecare entuziasm când ne-am hotărât, în ultima clipă, să plecăm de la ora de bio. Am fost uniți în ce a însemnat primul chiul și ne-am dus în Izvor, unde am stat la povești la locul de joacă.”;
„Categoric momentul în care m-am ascuns împreună cu niște colege de directoare, deoarece chiuleam – foarte multă adrenalină.”;
„Din motive legale, nu pot să răspund.”;
„Atunci când Levi s-a autosesizat că nu dispunem de o bună capacitate de a copia. La un test din curentul electric alternativ, aproape toți am copiat rezolvările problemelor de la răspunsuri, din culegerea de la Tamar, întrucât problemele din test erau aproape aceleași cu cele din culegere. Doar că, noi proști, nu ne-am uitat și la valorile numerice care au fost schimbate de domnul profesor. Am copiat calculele și rezolvarea fără să ne mai dăm seama și de faptul că inclusiv unele cerințe din probleme erau modificate. După o săptămână, aduce Levi testele și afirmă că „în 25 de ani de când predau, nu am mai întâlnit nicio clasă care să mă fraudeze la lucrări atât de mult cum ați făcut-o voi”.”;
„În clasa a 10-a, la ora de română, aveam de studiat „Ion”. Majoritatea nu citise cartea, iar Nico avea de pus note unor elevi care, din păcate, se aflau printre cei care nu citiseră. Se înțelege că Nico s-a supărat și, după vreo 5 minute de morală, a părăsit meetul. Asta se întâmpla într-o vineri, iar cine nu apucase să se pună la punct cu lectura a făcut-o în acel weekend, astfel încât luni, toată clasa avea camerele deschise pe meet și discuta cu mult interes romanul lui Rebreanu. Aceasta aș putea spune că a fost prima și ultima dată când întreaga clasă s-a mobilizat la ora de română sau, altfel spus, și-a dat interesul pentru această materie.”;
„Mereu îmi voi aminti de o oră de informatică de Halloween din clasa a X-a, când, înainte de a intra domnul profesor, ne-am pus toți cearșafuri albe pe cap și ochelari de soare ca să-l „speriem”. A rămas cea mai memorabilă oră.”.
Toți cred că am auzit vorba aceea cum că „liceul este cea mai frumoasă perioadă din viață”. Te-ai întrebat vreodată, însă, cât din ea este mit și cât este adevăr? Poate că folosirea unui superlativ e exagerată, mai ales la o vârstă destul de fragedă la care încă n-ai apucat să guști din tot ce-ți oferă viața, dar, per total, pentru lăzăriști, această perioadă a fost plăcută – „4 ani plini de bucurii, tristețe, colegialitate, care au trecut cu viteza luminii”. Totuși, fiind generația care a prins începutul pandemiei în clasa a noua, mulți au simțit că acest lucru le-a constrâns experiența. Trăirile, fiind personale, variază mult. Asta le dă autenticitate, dar reușește și să creeze contrast într-o punere colectivă a lor în scenă: dacă pentru unii, viața de licean a fost frumoasă tocmai prin experiențele oferite de liceu, pentru alții pare că acestea n-au reprezentat o unealtă în construirea lor.
În ceea ce privește „superputerea” de a schimba ceva din trecut, atenția generală se îndreaptă asupra pandemiei și a „eradicării” ei, pentru ca fiecare să-și poată recupera toate acele momente care ar fi putut fi, dar nu au fost. Pe lângă asta, retrospectiv vorbind, ar mai fi fost dorința unei gestionări mai bune a timpului sau a relațiilor cu profesorii sau colegii.
Ce e Lazărul fără 9 mai? Nimeni nu ar fi putut da un răspuns la această întrebare până acum ceva timp, însă uite că „stăm față în față” cu generația care acum reprezintă tocmai acel răspuns. Majoritatea, deși poate reticenți la început, și-ar fi dorit să trăiască această senzație marca LZR. Totuși, gândul unei „umilințe eterne pe internet” generată de imortalizarea video a momentului pregătit pentru paradă traversează și neliniștește unele minți. În orice caz, pregătirea paradei schimbă colectivul, îl întregește și îi unește pe elevi. În plus, cineva a surprins tare bine faptul că „momentul pare să fie ceva care te obligă să te concentrezi pe prezent, ceva ce ar fi fost frumos pentru o generație care, crezând că nu mai poate avea speranțe la o experiență normală de liceu, a devenit pasivă și orientată spre un viitor abstract și luat mult prea în serios.”.
Tot ce am „depănat” până acum e doar o mică parte din amintiri și din impresii. Nu tot ce a fost trăit în incinta (virtuală sau fizică) a Lazărului va fi ținut minte, nu toate chipurile sau cotloanele se vor conserva clar în memoria foștilor lăzăriști. Totul va fi cernut de timp pentru a face loc evenimentelor care au avut cea mai mare însemnătate în „lada cu amintiri” a fiecăruia. Dar, slavă Domnului, Lazărul e „pentru unii un liceu, pentru noi un stil de viață”. E o senzație care nu poate fi ștearsă. Într-un cuvânt, pentru unii Lazărul e „viață”, „Cișmigiu”, „sublim” sau, pur și simplu, „de neuitat”.
Drum bun vouă, celor cărora timpul nu vă mai dă întâlnire în toamnă pe băncile liceului!
Text: Maria Sîrbu
Foto: Ana Mihai
Grafică: Alexandra Tonciu
DTP: Teodora Neagoe
