E greu de crezut că un copil de nici 14 ani, olimpic la mate și istorie, ar putea face vreun rău cuiva, nu? Și e și mai greu de crezut că bullying-ul, o explicație considerată „prea accesibilă”, ar putea fi cauza. Conform studiilor realizate în cadrul Universității din Florida, 75% dintre adolescenții care s-au prezentat înarmați la școală și au ales să tragă sau nu, au fost victime ale bullying-ului. Un alt articol din 2016 publicat de U.S. News & World Report concluziona că doar 22% dintre adolescenți fuseseră diagnosticați înainte de eveniment cu boli mintale grave. Statistici de genul ăsta reprezintă informații vitale atunci când dezbatem subiectul terorismului în școli și măsurile luate pentru prevenirea lui.
3 mai 2023. Ora 8:40. 57 de focuri de armă, în doar două minute. Zece victime, șase răniți. Acestea sunt numerele cu care Kosta Kecmanovic, cel mai sângeros criminal minor din istorie, se „mândrește”. Școala generală „Vladislav Ribnikar”, din cartierul Vračar, o zonă selectă din centrul Belgradului – sediul unui adevărat masacru. Făptașul? Un băiat de clasa a VII-a. Educat, cu note bune (poate prea bune!) și cu o abilitate extraordinară de a mânui armele. Motivul pentru care și-a omorât colegii? Îl vom discuta mai târziu. Dar motivul pentru care știa să folosească un pistol semiautomat CZ-99 și avea două cocktailuri Molotov în ghiozdan?
E cunoscut faptul că, în Serbia, aproape toți cetățenii dețin un permis de port armă (există aproximativ 39 de arme pentru fiecare 100 de oameni, fapt ce-i plasează pe sârbi pe locul trei mondial). Evident, dacă au peste 18 ani, în urma unei verificări intense din partea poliției, a unui curs de instruire și a unui examen despre legislație. De la încheierea războaielor etnice, mai precis a conflictului cu NATO și Kosovo, în anul 2001, pistoalele au rămas un accesoriu indispensabil pentru sârbi. Și nu au doar rol protector, ci și simbolic. La nunți, focurile de armă sunt mai importante decât dansul mirilor..
Prin „nimeni”, mă refer la adulți. Un minor, în mod normal, n-ar trebui să știe cum arată un pistol. De folosit, nici nu mai vorbim. Ce căuta, atunci, Kosta, la doar 12 ani (căci atunci au început antrenamentele), în poligonul de trageri alături de tatăl său (medic renumit, nu vreun infractor)? Pentru ce se pregătea? Sau poate că doar se distra? Având în vedere incidentele care au urmat celui din 3 mai – un tânăr de 21 de ani a împușcat mortal opt oameni; elevi din toată țara au adus arme de plastic la școală –, se pare că „distracțiile” de genul sunt frecvente în familiile sârbe.
La noi în țară, acum doar o lună, un elev de 16 ani și-a înjunghiat profesoara, după ce s-a asigurat că ceilalți colegi îi cunosc intențiile. Atacul din Serbia le-a întărit părinților ideea că astfel de evenimente ar trebui prevenite cu orice preț de autorități, iar dezbaterile din social media nu au întârziat să apară.
Cea mai cunoscută soluție este, evident, un control riguros, zilnic, la intrarea copiilor în școală. Această tactică se aplică deja în multe școli din America, unde folosirea armelor, chiar și în instituții publice, este mult mai frecventă. Poate că din punct de vedere al securității, părinții s-ar simți mai liniștiți, dar ar fi sănătos pentru elevi ca liceul să se transforme într-un mini aeroport? Este foarte posibil ca un sistem menit să le îndepărteze frica îi va speria de 100 de ori mai rău. Oricât de pozitiv ar fi prezentat, când îți golești geanta în fața cuiva și speri ca niciun obiect să nu fie considerat suspect, pornești de la premisa că adultul din fața ta te consideră vinovat și așteaptă să te prindă. Oricât de bine intenționat ai fi, e aproape imposibil să rămâi relaxat.
Alți părinți consideră că e nevoie doar de o relație mai strânsă între elevi și profesori. Poate că o discuție deschisă din când în când ar câștiga încrederea copiilor și am putea preveni genul ăsta de atacuri. Așa cum era de așteptat, profesorii răspund și insistă pe ideea că meseria de profesor nu include asistență psihologică. Pentru asta, în școli, există consilieri la care, din păcate, se apelează din ce în ce mai rar. Cadrele didactice sunt de părere că totul pornește de acasă. Dacă elevii nu se pot confesa părinților, de ce ar face-o unui străin? Iar acest ping-pong de replici poate continua mult, în final, neajungându-se niciodată la vreo soluție. Profilul psihologic al adolescenților predispuși la violență este, de cele mai multe ori, diferit de felul în care și-l imaginează aceste voci.
Kosta Kecmanovic – elev olimpic, pasionat de astrofizică și priceput la baschet. Părinți bogați, dar despărțiți (tatăl – medic radiolog renumit, mama – profesor universitar de microbiologie), educație aleasă. L-ai vedea vreodată pe puștiul ăsta cu o armă la purtător? Aș zice că nu. Cel mult, într-un joc video, asta dacă ar avea vreodată timp să lase manualele din mână. „Tocilarul!”, îți spui, în gând. Același lucru și l-au spus și colegii lui de clasă, nu în gând, nu în șoaptă, ci cu voce tare. Din pricina rezultatelor bune la învățătură, Kosta a fost marginalizat, fiind o victimă a fenomenului de bullying. Din acest motiv, acum ceva vreme se mutase la o altă clasă din aceeași școală, unde avea trei prieteni. Se pare însă că nici acolo nu i-a mers prea bine, fapt ce i-a alimentat, probabil, ura față de copiii de vârsta lui. Dar oare îi detesta pe toți sau avea niște „preferințe”? La această întrebare, jurnaliștii care s-au documentat despre caz se împart în două tabere: unii zic că băiatul voia să se răzbune pe cei care-l considerau tocilar și-l izolau de grup, iar alții spun că avea o problemă doar cu elevii talentați la anumite materii, cu note și rezultate mai bune decât ale lui. Poate că, în felul ăsta, se explică de ce l-a ucis pe Andrija Čikić, un băiat premiant, care câștigase recent concursul „Serbia are talent” cu o partitură interpretată impecabil la pian. Sau poate că e o simplă coincidență.
Cert e că atacul sângeros fusese plănuit cu cel puțin o lună înainte. Kosta și-a desenat singur planul școlii pe o foaie A4, iar pe o alta a notat numele viitoarelor victime în dreptul băncilor acestora. Unii copii erau „ținte principale”, care „trebuiau eliminate neapărat”, după cum a declarat chiar autorul masacrului. Însă, se pare că băiatul nu și-a dus la capăt planul. Nu i-a ucis pe toți cei pe care și-ar fi dorit să-i ucidă. Unele televiziuni și site-uri de știri spun că, înainte de a intra în instituție, Kosta l-a omorât pe paznicul școlii, trăgând în el de la 14 metri. Ce precizie trebuie să fi avut ca să reușească așa ceva! Apoi, a omorât trei fete de pe holul principal: eleva de serviciu, o prietenă de-a ei și o adolescentă care se afla la pian. Cele trei cu siguranță nu se aflau pe lista neagră. Poate doar una dintre ele. Care sunt șansele să ai un număr x de ținte, iar trei dintre ele să te aștepte pe hol? Plus că nu cred că mai stă niciun copil să cânte la pianul din hol, după ce, la câțiva metri de el, paznicul cade lat la pământ. Alți investigatori zic că băiatul a venit la cursuri la 8:40, a intrat în clasa lui, unde se desfășura ora de istorie, a fost scos la tablă și a primit notă mică (aici, site-urile se bat din nou cap în cap; plus că, să nu uităm, Kosta e olimpic la această materie, deci sunt mici șanse să nu fi știut lecția de zi). Atunci, nervos, ar fi scos din ghiozdan pistolul (în rucsac se mai aflau două cocktailuri Molotov și o altă armă), ar fi tras în profesoară, în colegi și abia apoi în paznicul care, alarmat, a venit să vadă ce se întâmplă.
Presa nu știe sau nu vrea să dezvăluie cum s-au desfășurat lucrurile de fapt. Se știe însă că, după două minute de foc continuu, criminalul a ieșit în curtea interioară, și-a descărcat ghiozdanul și a sunat la poliție. „Sunt Kosta Kecmanovic și mi-am omorât mai mulți colegi. Sunt un psihopat care trebuie să se oprească.”. Vorbe spuse fără niciun strop de emoție sau de empatie. Stop. Hai să dăm timpul înapoi. 5 februarie 2007, SUA. Paris Lee Bennett, 13 ani, apel la 911: „Am omorât pe cineva. […] Sunt conștient de asta. E vorba despre sora mea. Îmi pare atât de rău!” – una dintre crimele care a zguduit America. Seamănă cele două declarații? Oarecum. Dar cei doi făptași? Izbitor.
Paris Lee Bennett – copil genial, IQ 141. Când împlinește zece ani, se naște sora lui, Ella. Ulterior, părinții se despart (asemănare cu familia Kecmanovic, separată și ea). Paris capătă o ură nemaipomenită față de mama sa, simțindu-se exclus, nebăgat în seamă. Când Ella împlinește un an (2003), Paris este înregistrat video și audio atunci când își întreabă părinții: „Care este cel mai rău lucru care vi se poate întâmpla? Să vă ucidă cineva copiii?”. Până în 2005, băiatul pune la punct un plan excepțional prin care să-și pedepsească mama pentru atenția pe care nu i-ar fi acordat-o în copilărie: cum ar putea să-i răpească ambii copii dintr-o lovitură? Cu doar câteva luni înainte de a împlini 14 ani (vârsta lui Kosta acum), cunoscând legislația din SUA (asemănătoare cu a Serbiei: minorii sub 14 ani erau sancționați mai lejer în cazul comiterii unei crime), Paris Bennett își ucide sora de patru ani cu un cuțit, eveniment care „îi aduce o mare satisfacție” și pe care-l descrie cu acuratețe polițiștilor, fără nicio remușcare. Pe 3 mai 2023, istoria se repetă în Serbia: Kosta Kecmanovic declară că i-a plăcut să audă țipetele disperate ale colegilor lui, descrie în amănunt evenimentul și regretă…că nu i-a omorât pe toți. La poliție, povestește cum și-a luat ca reper mai multe jocuri video, filme americane despre crime în școli și, atenție, filme americane despre mame care suferă (se pare că și el era supărat pe doamna microbiolog, nu știm de ce)! Și da, cunoștea Codul Penal înainte de masacru. Și probabil cunoștea și cazul Bennett.
Internat într-un spital de psihiatrie, Kosta are o singură curiozitate. „Sunt eu regele rețelelor de socializare? Sunt eu erou?”. Din păcate, mulți băieți sârbi de vârsta lui îl admiră și se regăsesc în situația de copil izolat care vrea să se răzbune cu orice preț.
Un adolescent inteligent cu o armă în mână – combinație periculoasă. Iar dacă e instabil psihic (căci probabil așa stau lucrurile), cu atât mai rău. Peste vreo 15 ani, în loc să-l vedem laureat la Nobel, o să-l găsim tot prin Belgrad, cu cine știe ce fapte de „vitejie” în palmares. Căci, în curând, va fi din nou liber să se întoarcă la școală, dacă legislația nu se schimbă. Care vor fi rezultatele lui glorioase de acum înainte? Medalii la mate sau gloanțe și zile de doliu național?
Text: Tugui Teodora și Dona Diaconescu
Foto: Stancescu Jay și Rotaru Mircea
Grafică: Maria Rizoiu și Iliescu Sara
DTP: Vlaston Ioana și Tănase Ioana
