O zi obișnuită: te afli în tramvai / autobuz / metrou în drum spre școală. Stai pe un scaun, cu ghiozdanul la picioare, când vezi că urcă o doamnă mai în vârstă, așa că te ridici ca să-i cedezi ei locul. Ea îți zâmbește și se așază. Sau poate nu se așază, iar acum parcă nici ție nu-ți mai vine să stai jos.
O altă zi obișnuită: ești tot într-un mijloc de transport în comun, acum întorcându-te de la școală. Te doare spatele de la milioanele de caiete pe care le-ai cărat în ghiozdan și simți cum ți se ia (la propriu) o povară de pe umeri când te așezi pe unul dintre singurele locuri libere. Nu după mult timp, tot o doamnă mai în vârstă vine spre tine și-ți cere să o lași să stea jos, spunând că tu ești „mai tânăr”, că „ai mai multă energie”. N-ai ce face, te ridici politicos și aștepți într-un colț până ajungi la stația ta.
Cu siguranță te regăsești într-unul dintre scenarii, dacă nu în amândouă. Este un lucru banal ce face parte din realitatea noastră – un moment în care noi și cei mai în vârstă ne aflăm pe „trepte” diferite. Apare o oarecare discrepanță, o discrepanță pe care o întâlnim și față de părinții, bunicii, profesorii noștri etc. De aici se ajunge la o ierarhie a vârstelor, o schemă piramidală a generațiilor și a respectului dintre ele și ne întrebăm: mai are vreo valoare sau însemnătate această „ierarhie”? Cum trebuie, de fapt, să se comporte generaţiile între ele? Pentru a răspunde la întrebare trebuie să ne dăm seama cum societatea curentă percepe vârsta, tinerețea și bătrânețea.
Dacă ne gândim la Europa și America, putem observa o obsesie cu a-ți trăi viața la maxim cât timp ești tânăr. Un fel de cult „how to be successful in your twenties”. Este o grabă generală în a face lucrurile: să ai o casă, o carieră împlinită, un venit considerabil, să călătorești în toată lumea, eventual să ai și o relație stabilă, toate astea până la 30 de ani. Bătrânii ajung adesea să locuiască singuri, trăind din pensiile primite de la stat și din propriile economii, iar îmbătrânirea este un proces pe care mulți încearcă să-l oprească sau, mă rog, să-l încetinească. În media, cel puțin, este populară această dorință de a părea forever young, de a arăta cât mai sănătos și plin de viață – celebritățile și persoanele publice (în special femei) promovează acest concept, iar asta a dus la apariția trendului de anti-aging. Companiile de skincare, wellness sau care vând orice fel de produse pentru îmbunătățirea stilului de viață profită din plin de pe urma acestei agitații a oamenilor și, într-un fel, vârsta ajunge să fie doar o altă strategie de marketing. Produsul mult dorit: tinerețea.
Îndreptându-ne privirea către Orient, observăm că în culturile asiatice, îmbătrânirea este percepută complet diferit. Bătrânețea înseamnă pentru ei și înțelepciune, iar cei tineri îi stimează și îi respectă pe cei mai în vârstă. În Japonia, spre exemplu, în zona insulelor Okinawa, oamenii duc o viață mult mai lungă, acolo fiind cea mai mare populație de centenari (oameni de peste 100 de ani). După ce au analizat obiceiurile și stilul lor de viață, cercetătorii și-au dat seama că nu doar dieta și activitatea fizică contează în a trăi mai mult, ci și relațiile cu cei din jur sunt esențiale. În Okinawa, bătrânii sunt mereu sprijiniți și ajutați de familie ori de comunitatea locală, iar simplul respect de care au parte le influențează durata vieții. Cu alte cuvinte, sentimentele de singurătate sau neajutorare impactează negativ longevitatea.
Voi insista pe acest aspect foarte important: respectul reciproc. Acesta stă la baza unei lumi ideale, însă noi nu ne aflăm încă în acea lume, iar respectul pare să scadă pe zi ce trece. Cei bătrâni dau vina pe cei tineri că vor distruge viitorul. Cei tineri dau vina pe cei bătrâni pentru societatea coruptă și imperfectă din prezent. Cei tineri uneori refuză să primească sfaturi de la cei în vârstă, iar cei în vârstă refuză să accepte că nu au mereu dreptate. Este un cerc vicios al conflictelor din care nu putem ieși, care cauzează doar durere și probleme. Noi ne certăm cu părinții noștri, ei se ceartă cu ai lor și, tot așa, se continuă povestea veche de când lumea: tinerii neînțeleși versus adulții neînțelegători.
Cred că adesea uităm că bunicii noștri au fost cândva de vârsta noastră, că și ei au trecut cândva prin probleme asemănătoare cu cele prin care trecem noi azi, iar asta ne poate împiedica din a relaționa cu ei. Fiecare generație întâmpină propriile ei dificultăți, caracteristice vremurilor, așa că nu ajungem nicăieri dacă le comparăm sau clasificăm. Pentru noi – adaptarea în lumea digitalizării, în care „nimic nu e real”. Pentru cei mai în vârstă a fost regimul comunist, apoi formarea și creșterea familiilor în mediul aflat în continuă schimbare. Nu are sens să încercăm să decidem cui i-a fost „cel mai greu” sau să diminuăm / invalidăm dificultățile generațiilor tinere sub pretextul că nu sunt „probleme reale”, căci toți avem experiențe diferite. Din nou, totul revine la respect, politeţe şi înţelegere – din ambele părți.
Așadar, ierarhia vârstelor rămâne relevantă pentru mersul lucrurilor și e esențial să ne ajutăm și sprijinim reciproc pentru a trăi mai liniștiți. Din cauza societății care pune mult accent pe „reaching your peak while you’re young” și anti-aging, este foarte ușor ca o categorie de vârstă să se simtă neglijată, iar celor tineri să le fie insuflată o frică față de îmbătrânire. Îmbătrânirea care înseamnă creștere, dezvoltare și experiență este un proces natural, ce n-ar trebui „întârziat” cu atâta strădanie. Până la urmă, nu putem avea tinerețe fără bătrânețe, dar nici bătrânețe fără tinerețe…Asta e frumusețea timpului, a clipei trecătoare.
Text: Clara Georgiță
Foto: Mircea Rotaru
Grafică: Dobrin Theodor-Ștefan
DTP: Vlastin Ioana
