Imaginația umple multe goluri și nuanțează realități. E atât de prezentă în viața oamenilor și reușește să se integreze atât de bine, încât uneori uităm de ea, percepând lucrurile pe care le-a modelat ca fiind adevăruri. Adevărurile noastre.
Oamenii au o fire curioasă și caută să cunoască cât mai mult. Despre oricine și orice. Dar ce se întâmplă când aceste „puzzle-uri” rămân necompletate? Oare puterea fantezistă a fiecăruia nu intervine pentru a nu rămâne acele locuri libere? Privind în retrospectivă, compoziția finală e profund personală, căci cuprinde acele piese prin care ne-am adus aportul personal. Poate că nu coincide cu acea imagine inițială, „reală”, dar, până la urmă, oricum în perceperea ei intervine subiectivismul, într-o formă sau alta, așa că singura diferență o reprezintă cantitatea acestuia, cât de mult o lăsăm să fie filtrată prin noi înșine.
Un lucru tare interesant e faptul că această viziune nu este profund atemporală, nu are caracter general conferit de o rezistență a sa în timp. E maleabilă, subordonată direct nevoilor și stărilor noastre. Spre exemplu, modul în care fluctuează percepția individuală asupra unei persoane pe care n-am cunoscut-o niciodată direct, dar de care ne-am simțit apropiați dintr-un oarecare motiv (fie că ar fi făcut parte din familie sau că am fi rezonat cu viziunile și abordările sale) traversează o gamă variată de nuanțe. În copilărie, căutăm maternitatea în orice femeie din jurul nostru și, astfel, am fi putut-o percepe ca pe o mamă. La douăzeci de ani, o prietenă, confidentă, o soră. Ulterior, poate că am fi simțit-o ca pe un copil. Aceste sentimente, aceste ipoteze afective, fără substratul vreunei realități experimentate în viață, sunt nostalgii de amor pentru o persoană cunoscută doar prin prisma imaginației. Raportându-ne la ea ne raportăm mai mult la noi înșine, căci imaginea sa se clădește nu pe baza a cine a fost sau este, ci pe cine ar fi putut fi în raport cu noi. E mai mult o transpunere exterioară a noastră decât un cineva individual.
Dar în ceea ce privește lucrurile neînsuflețite? Față de ele ce abordare avem? Poate același loc, înspre care pașii nu ne-au dus niciodată, dar gândul da, să ne fie, treptat, casă, refugiu și mormânt al viselor și iluziilor spulberate? Depinde cât ne permitem să modelăm realități și vise.
Întotdeauna avem tendința de a ne raporta pe noi la o persoană sau un lucru (Fapt firesc, căci prin perspectiva noastră filtrăm toate experiențele. Nu e un soi de egoism, ci o recunoaștere a primordialității percepției sinelui în relație cu ceea ce-l înconjoară și cu el însuși.). Dar cum ar fi să ne gândim în ce manieră am fi noi percepuți? Cum am apărea noi într-o inversare a rolurilor? Cât din ceea ce știm că suntem s-ar pierde în detrimentul trăsăturilor și abordării prin care ne conturează imaginația celui care tânjește să-și completeze viziunea despre noi? Dar, mai mult decât atât, ce relație s-ar plămădi între noi și locuri sau lucruri neînsuflețite? În lipsa unei rațiuni, acestea din urmă se rezumă doar la a exista și nu la „a fi”? Noi le dăm înțeles, valoare și individualitate sau au și ele o componentă autonomă?
Locurile și lucrurile neînsuflețite nu au imaginație, nu ne „privesc” prin prisma a ceea ce am fi putut fi, ci sunt martore a ceea ce suntem. Ne ascultă poveștile, dar nu au pretenția de a afirma că ne cunosc prin prisma lor. Clădesc un context bilateral, ce se fixează în prezentul colectiv, dar nasc o trăire unilaterală, doar a noastră. Noi ne legăm de ele, nu ele de noi.
Ce ne deosebește e accesul la percepție. Dacă noi filtrăm totul prin propria experiență, în ceea ce le privește, subiectivismul e de altă natură. Ne surprind așa cum ne lăsăm noi a fi surprinși, nu prin prisma unei capacități individuale de filtrare.
Spre exemplu, Lazărul a fost martor al nenumăratelor generații ce i-au trecut pragul, pe care nu le-a cunoscut pe deplin, deși le-a putut urmări, a putut surprinde ciclicitatea anumitor trăiri și obiceiuri. El a rămas același, dar elevii s-au schimbat. E releu în drumul unor oameni prin viață. Nu e nimic mai mult decât o clădire pentru cei ce nu-l percep și altfel. Iar elevii săi nu sunt mai mult decât niște elevi. Dar sunt ai lui. E o conexiune, o raportare reciprocă, dar punctuală. Fiecare elev sau fost elev se va gândi la liceu prin prima amintirilor care-l leagă de acel loc, de acea realitate care i-a aparținut, mai mult sau mai puțin, la un moment dat, la care a contribuit prin propria imaginație. În cazul liceului lucrurile nu stau așa. El nu se leagă de un singur elev, ci se lasă a fi descoperit, pe cât posibil, de toți. Pentru el nu există noțiuni stricte, ci doar fapte, povești și pași care curg. Este el însuși prin prisma a tot ceea ce s-a infiltrat în zidurile sale în acești ani, prin tot ceea ce a privit. Lazărul nu are imaginație, nu-și conturează singur o viziune asupra modului în care ar putea fi elevii săi, ci se folosește de imaginația lor, de trăirile lor, pentru a-și putea completa acel „puzzle”, de a se vedea pe sine în acea imagine ca într-o oglindă.
Viziunea oamenilor asupra liceului și asupra lucrurilor, în general, a fluctuat cu timpul, chiar dacă în sine lucrul la care s-au raportat a rămas același, deoarece baza pe care era fondată era neclară, instabilă. Imaginația e schela pe care se construiește acea completare a spațiilor goale, dar pentru ca ceea ce va rezulta să se mențină, trebuie să aibă o bază solidă.
Noi nu ne schimbăm atât percepția în sine asupra unui lucru, cât unghiul din care îl privim. Avem această capacitate involuntară pentru a ne putea adapta. Dacă am vedea că tot ce ne înconjoară e stabil, doar noi intermitenți poate că ne-am speria, crezând că nu ne vom putea integra. Totuși, uităm că într-o astfel de situație, în care avem repere la care să ne raportăm, ne putem surprinde propria evoluție. Totuși, schimbăm unghiul din care privim și din care ne raportăm la anumite lucru pentru a ne convinge că lucrurile se schimbă odată cu noi, că nu suntem singuri în acest proces. Pentru a ne satisface nevoi necunoscute. Lucrurile respective se mențin constante în sinea lor, într-o bulă aflată între realitate și imaginație. Există o unilateralitatea a percepției, iar noi suntem cei care o nuanțează.
Text: Maria Sîrbu
Foto: Ana Mihai
Grafică: Ioana Petrescu
DTP: Ioana Tănase
