Atât persoanele care au probleme cu vederea, precum și cele cu miopie, sunt tot persoane normale, în ciuda unor preconcepții greșite din trecut. Au, totuși, din păcate, unul dintre cele 5 simțuri afectat. Lumea înconjurătoare este blurată, oamenii sunt greu de recunoscut de la distanță, scrisul de pe tablă este indescifrabil și în unele cazuri ne lovim de câteva dureri de cap neașteptate. Totul este învăluit în ceață. Nici nu mai e nevoie să vorbesc despre disconfortul purtării ochelarilor de care trebuie să ai grijă constant și care te împiedică în realizarea anumitor activități. Fie că te afli în această comunitate a miopilor, fie că nu, sper să înțelegeți că următorul conținut înfățișează doar o mică parte din ceea ce înseamnă să vezi astfel, sau mai bine zis să nu vezi.
La un moment dat, o profesoară de fizică mi-a spus mie și colegilor mei de clasă faptul că, înainte să conștientizeze că are nevoie de ochelari și că vederea ei nu era în cea mai bună formă, considera oamenii mult mai frumoși. Cu siguranță că nu se referea la fizic întru totul și nici nu făcea aluzie că ar fi devenit mai urâți după ce și-a pus ochelari, ci din contră, această profesoară îi judeca strict după ceea ce spuneau și făceau, fără a pune accent pe aspectul fizic. Ne-a povestit că până și pe părinții săi a fost șocată să îi vadă cu riduri, cearcăne și fire albe, imaginea lor blurată rămânând aceeași cu cea din copilărie. Acest aspect m-a determinat să scriu un articol, cel pe care îl citiți în momentul de față, și m-a făcut să realizez că mă aflu, de fapt, în aceeași situație.
Atunci când vorbești cu o persoană este foarte important să păstrezi contact vizual cu ea, pentru a-i sugera că o auzi și înțelegi. Noi, miopii, avem tendința să ne concentrăm atât de mult pe mesaj, pe intonația vocii, încât probabil uităm acest lucru. Când nu port ochelarii și mă uit la o persoană care se află la o anumită distanță de mine, iar lumina se află în spatele său, culorile se omogenizează, se împletesc între ele și, în final, se conturează un fel de aură în jurul ei. Mi se pare o viziune deosebită și îmi pare rău de cei care nu pot asista la așa ceva. Spre exemplu, seara, în mașină, luminile din trafic, ale semafoarelor, ale automobilelor, ale stelelor și a lunii strălucesc puternic și te amețesc. E un adevărat efect optic. Câteodată mi se pare magic felul în care ochii noștri percep obiectele și ființele, oferind un sentiment de ambiguu, de neclaritate și, personal, mă determină să fiu mai curioasă și să ofer mai multă atenție la detalii.
Pe de altă parte, pierdem strălucirea din ochii persoanei care vorbește despre ceva care o pasionează, pistruii, alunițele, gropițele, diferite semne unice sau expresiile feței. Uneori îmi doresc să nu fi avut această problemă de vedere și să nu fie nevoie de un obiect de care să fiu dependentă pentru a putea vedea ce alții văd în mod obișnuit. Am adunat persoane apropiate care se confruntă cu acest deficit de vedere și i-am rugat să îmi spună în câteva cuvinte experiența lor:
,,Fiindcă am dioptrii mici, viața nu mi se pare așa diferită cu ochelari. Cu toate acestea, dacă trebuie să privesc spre un plan prea îndepărtat, mai ales trăsăturile cuiva sau scrisul, orice încercare este deja ca o bătălie pierdută. Fără ochelari, nu mai pot distinge culoarea ochilor unei persoane, expresiile faciale sau modelul de încălțăminte, iar lumea cu totul mi se pare într-o continuă mișcare în care nu pot focaliza nimic. Atunci, mă concentrez pe gândurile mele, urmez drumul știut fără să îmi abat privirea asupra oamenilor care poate se uită ofensator la mine (dacă sunt pe stradă), ignorând o serie de detalii din viața care îmi provoacă multe gânduri atunci când port ochelari.”
,,Această experiență m-a învățat să îmi prețuiesc mai mult ochii. Chiar dacă suntem atrași de rețelele de socializare și nu putem sta o zi fără telefon, între timp trebuie să facem activități care nu implică statul în fața ecranelor. Și după atâția ani în care am purtat ochelari, tot se observă o diferență majoră între modul în care văd lucrurile în lipsa lor.”
„A fost o perioadă dificilă după ce mi-am pus ochelari, pentru că mă simțeam oarecum diferit. Nu mi-a plăcut niciodată ideea, dar am fost nevoită. Oamenii, când te văd cu ochelari, te cataloghează, te pun în aceeași oală cu toți cei care îi poartă. Ochelarii devin o parte din viața ta fie că vrei sau nu, o prezență constantă, obsedantă și pe care lumea o consideră specifică ție. În loc să te descrie prin alte aspecte fizice ale tale, ei se leagă de expresia ,,fata cu ochelari” și devine frustrant.”
„Pentru mine, viața fără ochelari este ca o bătălie pierdută înainte de a o începe, este ca și când ar ploua fără stropi. Fără lentilele dintre ochii mei și viața care mă așteaptă nu aș putea recunoaște chipurile oamenilor, nu aș putea să îmi formez o părere despre expresiile faciale ale cunoscuților, nu aș putea face o mulțime de lucruri care m-au ajutat să ajung unde sunt astăzi.”
„E greu să te orientezi și în lume, nu te mai poți bucura pe deplin de ceea ce îți oferă viața. Miopia e ca o barieră.”
„Pe mine, personal, cel mai mult mă enervează că nu pot face nimic fără ochelari.”
În urma acestor opinii ale unor persoane care se află în situația în care trebuie să poarte ochelari, se observă repetarea sintagmei ,,nu pot” sau ,,nu aș putea”, exprimând imposibilitatea realizării unor activități banale. Voi ce părere aveți?
Text: Irina Nițu
Foto Jay Stăncescu
Grafică: Maria Baciu
DTP: Mihaela Ursu
