Atunci când ne gândim la cuvântul “lipsă” raportându-l la anumite persoane din viețile noastre avem tendința de a-i da o nuanță radicală, reprezentând, cel puțin la o primă filtrare a sa, o rupere aproape totală a acelor oameni de noi înșine. E tare interesant mecanismul prin care noi ne raportăm la cei din jur și, mai ales, la cei ce ne sunt apropiați. Prin lipsa acestor oameni nu ne referim la absența lor din fundalul căruia îi aparținem împreună, ci mai mult la o lacună născută în noi înșine din cauza faptului că nu sunt prezenți. Lipsa lor devine o absență dintr-un întreg al nostru, individual, nu dintr-unul colectiv. Poate acesta este motivul pentru care fiecare dintre noi o simțim diferit: nu e vorba de cum ne raportăm la persoana respectivă la nivel exterior, despre partea tangibilă a relației și despre cât de diferiți suntem în abordare, ci de ce spațiu ocupă omul la nivel interior, de maniera și capacitățile fiecăruia de a simți. Când ne gândim la absența sa suntem înclinați spre a ne raporta pe noi înșine la ea, nu pe ea la noi. Este o situație similară cu cea a observării unui puzzle căruia îi lipsește o piesă: impactul este resimțit de imaginea descompletată, ea este cea care frapează. Ne gândim că puzzle-ului îi lipsește o piesă, nu că piesa îi lipsește puzzle-ului. Dintr-un întreg, prin lipsa unei persoane de care suntem profund atașați, devenim incompleți. Conștientizând absența, simțim propriile lacune înainte de a le sesiza pe cele vizibile, fizice, ce țin de plasarea omului într-un spațiu. Putem ajunge chiar să avem impresia că cele din urmă devin doar o proiecție a ceea ce este în interiorul nostru.
Eu nu cred că relațiile interumane profunde sunt de natură satelitară (fiecare persoană se “învârte” în jurul celeilalte, spațiul dintre ele putând oscila, dar fără ca acestea să ajungă vreodată a se atinge reciproc (și nu e vorba de o fuziune fizică, ci spirituală) păstrându-și astfel pe deplin intactă individualitatea). Cred, mai degrabă, că există o înglobare reciprocă: se păstrează elementele fiecărei persoane implicate, conturul lor este definit, dar difuzează unele în altele formând un nou produs finit. Din două “eu”-uri se formează un “noi”. Fiecare își păstrează asupra sinelui culorile proprii, ceea ce s-ar putea schimba sunt doar nuanțele. Nu se anulează sau invalidează caracterele personale, ci se contribuie la consolidarea unuia colectiv, a acelui întreg pe care fiecare și-l însușește inconștient și prin prisma căruia resimte absența celuilalt.
Lipsa unui om este un simțământ constant ca existență, dar nu și ca natură. Trece foarte ușor de la a fi conștientă la a fi inconștientă (și viceversa). Până la urmă, faptul că nu are o constanță în maniera în care este resimțită reprezintă dovada existenței unui mijloc de auto-apărare: dacă mintea noastră ar fi preocupată tot timpul de absență, nu s-ar mai putea concentra și asupra altor lucruri. Un exemplu elocvent și arhicunoscut este cel al îndrăgostiților: modul constant în care o persoană se gândește la cealaltă îi distrage atenția de la ceea ce se derulează în jurul său, dând impresia că are “capul în nori”. În plus, lipsa are un caracter apăsător, iar o permanentă conștientizare a sa nu ar face decât să ne chinuie permanent.
Deși paradoxal, sunt momente în care resimțim absența tocmai prin prezență. Nu vorbesc de cea a omului respectiv, ci de cea a unor trăsături, atitudini sau chiar elemente ce ne aduc aminte de el. Acei factori declanșatori ai memoriei involuntare care au asupra noastră efectul pe care madlena primită de Proust l-a avut. Ne trezesc amintirea, senzația vie a prezenței celuilalt, dar nu în proximitatea noastră, ci în noi înșine. Suprapunerea acelei trăiri cu adevărul crunt al realității naște conștientizarea absenței.
De câte ori nu ni s-a întâmplat să vorbim cu cineva și să recunoaștem în gesturile sale, în mimica sau în stilul de a vorbi trăsături ale unor persoane bine cunoscute nouă? Sunt momente în care fie că un gând este verbaliza sau nu există și prinde diverse forme: omul din fața noastră este la fel ca X…vorbește precum Y…ne amintește de Z (fără a reuși să definim exact cum, dar conștientizăm că aceasta este senzația resimțită). Ne e atât de ușor să (ne) spunem aceste lucruri și asta nu pentru că am supune persoana care ne-a declanșat gândul unui soi de comparație, ci pentru că amintirea se implantează rapid în mintea noastră.
Totuși, acest “mecanism” nu e valabil doar în ceea ce privește persoanele care ne sunt apropiate, la care ținem. La fel de ușor ne poate zbura astfel gândul la o persoană cu care nu rezonăm. Nu există un filtru pentru a sorta oamenii, deși preponderent în mintea noastră își vor găsi culcușul cei spre care ne îndreptăm mai mult atenția (o persoană pe care o iubim (indiferent de natura acestui sentiment), un om față de care avem o antipatie înrăită sau unul care a trezit în noi anumite sentimente, într-o perioadă determinată de timp (poate că acesta nu are o însemnătate deosebită, dar având în vedere contextul respectiv, beneficiază de o dirijare a gândurilor noastre spre el)).
Dacă am supune proverbul “spune-mi cu cine ești prieten ca să-ți spun cine ești” unei ușoare generalizări, am putea înțelege faptul că oamenii care ne înconjoară sunt precum o oglindă în care se reflectă frânturi din propriul nostru sine. Acelea sunt trăsăturile comune pe care le împărțim cu apropiații. Totuși, există momente în care această “oglindă” nu reprezintă asemănările între doi oameni care împart o intimitate, ci nuanțează similitudini ce depășesc bariera respectivei relații. Unul dintre membrii poate ajunge să descopere în celălalt caracteristici ce aparțin unei persoane pe care doar el o cunoaște. Nu ne oglindim doar noi în oamenii cu care ne înconjurăm și, implicit, ei în noi, ci acest proces capătă o dimensiune colectivă în urma căreia fiecare individ devine deținătorul unei infime frânturi din fiecare persoană care-i este împrejur, reușind totuși să-și păstreze individualitatea.
Dacă am sta să analizăm mai profund această situație, am putea ajunge să credem că există un cerc vicios al relațiilor în care ne tot învârtim căutând același “tipar” determinat de trăsăturile predominante ale oamenilor apropiați nouă? Sau totul se rezumă la o zona a noastră de confort (o ușurință de a ne raporta mereu la aceleași repere, o constantă existentă în viață care duce spre obișnuință)? Bineînțeles, răspunsurile sunt profund subiective, așa că nu ne rămâne decât să ni le oferim singuri nouă înșine.
În ceea ce mă privește, cred că prima ipoteză nu se poate susține, cel puțin nu pe deplin. Această descoperire a anumitor oameni în alții (fără a mă referi, bineînțeles, la o observare a asemănărilor ce apar pe fir ereditar) se rezumă la ideea de “a găsi”. Realizăm aceste lucruri fără a le căuta punctual, fără a ne propune să le observăm. E ceva ce nu ține de latura noastră conștientă. Poate de aceea au și o valență surprinzătoare.
Pe de altă parte, e cert faptul că avem tendința de a ne apropia de ceea ce cunoaștem. Nu cred că acest lucru ar trebui să fie văzut ca o aspirație spre ceva ușor, ceva ce nu mai necesită energia celei dintâi descoperiri, un soi de lașitate. De multe ori oamenii sunt înclinați să repete anumite greșeli pe care le-au făcut și asta nu din inconștiență, ci din teama de a săvârși altele, necunoscute. Pentru cele dintâi cunosc repercusiunile. Pentru cele din urmă, nu, iar imprevizibilul naște neliniște. Este adevărat faptul că încercăm să convertim prezența oamenilor care ne sunt dragi în constante ale propriilor vieți, dar nu cred că asta înseamnă a ne obișnui cu tot ceea ce înseamnă ei. Obișnuința duce la scăderea gradului de conștientizare a prezenței lor, care treptat devine un firesc. Unui miros simțit pentru o perioadă mai lungă de timp îi scade, treptat, intensitatea cu care este perceput, până ajunge să pară că nu mai există, deși el este tot acolo. Aceasta e senzația generată de o familiarizare deplină cu un anume lucru. Există o ușurință de a ne raporta mereu la aceleași repere și, totodată, o încercare personală de a determina constante existente în viață, dar acestea din urmă nu duc spre obișnuință (cel puțin atunci când ne referim la cei din jur). Contrariul ne-ar induce tocmai într-o stare în care am fi atât de deprinși cu trăsăturile și caracteristicile unor oameni, încât nu le-am mai putea percepe nici chiar în ei înșiși, d-apoi și în alte persoane.
Am vorbit doar de o găsire, nu și de o căutare a oamenilor. Cele dintâi țin de latura inconștientă, poate de aceea și reușesc să ne surprindă atât prin neașteptatul lor. Celelalte țin de conștient. Reprezintă căutări ale unor prezențe ce nu se rezumă doar la asemănări între oameni. Încercăm să-i dăm de urmă pe deplin persoanei care ne preocupă, nu ne mulțumesc coincidențele de natura celor anterior prezentate. În cazul lor, resimțim prezența tocmai prin absență. Cu cât cineva e mai îndepărtat de noi, cu cât nu reușim să-l distingem în mulțime, cu atât devine mai viu în mintea noastră. Uneori tot ceea ce ține de el devine o iluzie care se transpune asupra altor persoane, iar conștientizarea acestui fapt ne apasă teribil.
Trebuie să recunoaștem faptul că “găsirea” are o natură duplicitară, lucru care se situează într-un puternic contrast cu unidirecționalitatea trăirii: în fiecare dintre cazuri, a descoperi fragmente din anumite persoane sau a descoperi iluzia existenței uneia suprapusă celor din jur naște surprindere (care, ulterior prinde forme diferite în funcție de situație). Oare, aceste lanțuri de “căutări și găsiri” nu au o legătură mai mare cu noi înșine decât cu persoanele vizate? Nu conștientizarea acestui lucru ne mira, de fapt?
Text: Maria Sîrbu
Foto: Mihai Ana
Grafică: Ioana Petrescu
DTP: Ioana Tănase
