Ani de liceu, când la mate dai de greu… Ești de acord cu mine? Probabil că da. Când uiți formulele trigonometrice pentru a zecea oară, care e soluția? Să le recapitulezi? Nu… Să renunți? Ar fi o idee grozavă, dar nu prea se poate, mai ales dacă mâine te așteaptă un test zdravăn. Atunci? Să mănânci, frate! Ce să mănânci? Ceva dulce, gras, picant, crocant, sărat, gustos, ce vrei tu. Și tu ce vrei? Știi deja foarte bine. Cartofii ăia rumeniți bine de la Mega, ascunși într-o pungă maronie de plastic, cu „gemuleț” mereu aburit…
Lăsăm la o parte matematica. Nici nu ne pricepem, nici nu ne place prea tare. Hai să discutăm despre cartofii prăjiți, soluția tuturor problemelor (inclusiv a celor de geometrie și de algebră). De ce spun asta? Pentru că sunt cozi infinite la toate supermarketurile, mai ales la ora prânzului – zeci de oameni aliniați în șir indian, în fața vitrinei cu mâncare gata făcută. Și toți au un singur gând: nu „Aoleu, mai sunt zece minute și trebuie să mă întorc la birou/școală!”, ci „French Fries, French Fries! Mi-e foame, mi-e foame!”. Nimeni nu se gândește la muncă, toată lumea abia așteaptă să-și răsfețe cavitatea bucală (și, ulterior, stomacul) cu un cartofior auriu, țuguiat, acompaniat de o bucățică de pui crispy! Mmm…
Și tu te regăsești în această ipostază. Chiar des, îndrăznesc să spun. Dar ai idee de ce? Dacă ți-aș spune că pofta pentru pui prăjit se datorează strămoșilor tăi, care vânau animale și apoi le prăjeau (asta după ce au descoperit focul, evident), m-ai crede? În orice caz, îți garantez că ăsta e motivul, demonstrat de mulți cercetători de-a lungul timpului.
Pe lângă nevoia de crispy (ceva crocant la exterior și moale la interior), omenirea mai are o problemă și cu zahărul. Și cu grăsimile saturate și cele trans (care cresc nivelul LDL, colesterolul rău). Și cu vitaminele, fibrele și mineralele, de care fugim cât putem, pentru că nu ne atrag la fel de tare ca McPuișorul. Problema o reprezintă, de fapt, structura chimică a substanțelor pe care le băgăm în noi zi de zi. Prăjiturile, de exemplu, activează în sistemul nervos secreția de oxitocină, hormon al plăcerii. Creierul vrea să ne păcălească și zice: „Produc oxitocină, îl fac pe omul ăsta să se simtă bine și, atunci, el va mânca tot mai multe prăjituri, ca să se simtă și mai bine. Dacă mănâncă multe prăjituri, introduce și mult zahăr în organism. Super, o să am o rezervă de zahăr! Deci voi supraviețui dacă nu mai găsesc nimic de mâncare în savană!”. Creierașul nu știe că, de fapt, el e un fraier. De ce, după sute de mii de ani, încă nu s-a adaptat la realitatea actuală? Ce savană, frate? Nu vede că e ambuteiaj pe Victoriei și întârzie la școală?
Cam asta ar fi treaba cu oxitocina. Dar hai să vedem care-i faza cu cortizolul, hormonul care ne ajută să facem față stresului. Secreția de cortizol crește nivelul de zahăr din sânge, pentru ca noi să avem energia necesară să trecem cu brio peste perioadele solicitante. Pe lângă asta, crește și senzația de foame, spun cercetătorii. Și nu orice foame, ci foamea de zahăr! Deci nevoia de a mânca alimente cât mai dulci. Te mai întrebi acum de unde pasiunea omului pentru tort și înghețată?
Imaginează-ți o pizza cu de toate. În centru, șunca mov-roșiatică. Lângă, câteva felii de salam perfect rotunde și niște măsline tăiate rondele. Pe margini, niște ardei de un roșu intens, dar și câțiva mai gălbui. Pe dedesubt, muuultă brânză topită! Nu pare deloc „healthy”, nu? Nu pare și nici nu este. Dar ghici ce! Creierul crede că ai de-a face cu o cină plină de nutrienți, de vitamine. Culorile atrăgătoare, intense sunt asociate cu fructele coapte bine (mere, banane), pe care strămoșii noștri rar le găseau în expedițiile lor (iar atunci când le găseau, era mare party). Deci, data viitoare când te trezești cu o pizza în fața ochilor, amintește-ți că al tău creier vede, de fapt, o banană, și se așteaptă să fie hrănit cu fibre și vitamine, nu cu grăsimi și aditivi.
După toată discuția asta, mi se pare inutil să ne întoarcem la matematică. Oricum, mintea noastră crede că trăim într-o junglă în care amenințările sunt la tot pasul sau într-un deșert în care nu se găsește niciodată ceva de mâncare. Indiferent unde stai, pun pariu că, în momentul de față, ești în tranzit la Shop&Go de lângă Lazăr, în așteptarea punguței maronii, cu miros îmbietor. Cine știe dacă pe Regina Elisabeta se mai găsesc pomi cu cartofi prăjiți, gata de cules!?
Text: Diaconescu Dona
Foto: Nicorici Irina
Grafică: Tonciu Alexandra
DTP: Balaban Patricia
