Dacă ai folosit vreodată un aparat de fotografiat, cu siguranță îți e cunoscut scenariul acesta: cardul de memorie e plin, dar seara abia a început. Trebuie să decizi dacă ștergi din pozele vechi sau renunți la amintiri viitoare. Acum, imaginează-ți că la fel este și creierul tău. Pe an, ai un spațiu de stocare limitat, un număr de momente pe care le poți ține minte, restul trebuie îndepărtate de tine voluntar. Nu sună prea bine, nu? Din fericire, ai o „setare” în plus față de aparatul tău foto, căreia nu îi acordăm de cele mai multe ori importanța cuvenită: uitarea. Pentru a citi articolul ăsta uită tot ce știai despre uitare.
Ce se întâmplă în creierul nostru când uităm? Amintirile sunt stocate în ansambluri de neuroni numite „engrame”. Rememorarea lor cu succes înseamnă reactivarea acestor ansambluri. Așadar, uitarea are loc atunci când celulele engramei nu pot fi reactivate. De cele mai multe ori, acest lucru se întâmplă când nu avem un stimul suficient de puternic care să-i dea o mână de ajutor creierului și atunci considerăm informația uitată, chiar dacă ea încă există undeva în mintea noastră. E ca și cum ai crede că a dispărut o carte din biblioteca ta, doar pentru că este pe un raft mult prea sus, unde nu poți ajunge. Ne enervăm când nu ne putem aminti ceva și pe bună dreptate, uneori, o scurtă pierdere a memoriei îți dă destul de rău planurile peste cap. În perioada adolescenței chiar, mulți încep să ia suplimente pentru a le fi mai ușor să rețină informații necesare la școală, privind mereu uitarea ca ceva negativ.
În urma unor studii ale Universității din Toronto au fost publicate lucrări în care sunt evidențiate beneficiile uitării și de această dată nu vorbim doar despre spațiul nou de stocare. Mai importante de atât sunt generalizarea și adaptarea. Dacă am reține fiecare detaliu despre un obiect, creierului nostru i-ar fi foarte greu să-l pună într-o singură categorie. De aceea trebuie să uite aspectele irelevante și să generalizeze experiența. După ce a stocat doar informațiile importante, și-a creat practic un scenariu neutru pe care îl poate folosi în mai multe situații. Când vom trece din nou printr-o experiență similară, datorită imaginii generale deja existente ne vom putea adapta la problemă și ne va fi mult mai ușor să luăm decizia corectă, raportându-ne la comportamentul nostru anterior.
Evident, privind doar partea plină a paharului, ne întrebăm dacă există vreo posibilitate de a uita voluntar. În mitologie se vorbește despre râul Lethe sau apa uitării, un râu subteran a cărui apă te putea scăpa de cele mai neplăcute amintiri. Doar criminalii sau tâlharii erau condamnați să trăiască cu durerea provocată pe vecie în Infern, apa pentru ei neavând vreun efect. În viața reală, în schimb, nu e atât de simplu. Răspunsul nu îl au încă nici măcar oamenii de știință, deși există câteva teorii. Un experiment destul de celebru este acela în care mai multor tineri li se prezintă pe rând 2 imagini. Când sunt rugați să se concentreze pe una singură le este foarte ușor să redea detalii despre fotografia aleasă. Totuși, când examinatorul schimbă exprimarea și tinerilor li se cere să nu se gândească la o anumită imagine, mintea lor va zbura doar la fotografia „interzisă”. De această dată, informațiile se amestecă și le este mai greu să explice ce au văzut. Teoretic, nu poți uita ceva dacă îți propui să faci asta intenționat. Există totuși posibilitatea de a ignora o informație dacă găsești una care să o înlocuiască și pe care să îți axezi atenția. Alcoolul, o altă „substanță minune” pentru uitat, nu te scapă de amintiri. Poate îți oferă o falsă senzație de curaj care pare că anihilează experiențele tale anterioare, însă asta nu înseamnă că atunci când te vei trezi, memoria ta va fi ștearsă cu buretele. Nici pe aproape. „Beau ca să uit” e doar o scuză, un pretext comun, întâlnit din păcate în multe filme și melodii. Mai puternice de atât sunt însă unele droguri folosite adesea pentru a șterge memoria victimei vizate. Există și medicamente cu efect de sedare menite să te scape total de durere, dar desigur sunt folosite doar sub îndrumarea persoanelor de specialitate.
În ceea ce privește uitarea, există și o excepție: dragostea. Dragostea nu prea respectă reguli, în general, deci n-ar trebui să ne mire. E, probabil, singurul lucru pe care cu cât ai încerca să-l uiți mai tare, trezește în tine amintiri din ce în ce mai reale. Desigur, și această dorință de uitare ar putea fi foarte ușor contestată, mai ales dacă ne ghidăm după sintagme ca „Prima dragoste nu se uită niciodată”. Pe baza acestui clișeu care, științific vorbind, e cât se poate de adevărat, au apărut teorii conform cărora nu există uitare când vine vorba de dragoste. Orice gest, orice senzație ne ajută să construim o imagine a lucrurilor care ne fac plăcere, după care să ne putem ghida cu orice partener. Nimic nu e irelevant, nimic nu poate fi uitat. Uneori, totuși, nu noi decidem dacă uităm sau nu.
Prosopagnozia sau „orbul fețelor” este un deficit sever în recunoașterea fețelor persoanelor familiare și nu numai. Există oameni care nu pot recunoaște nici măcar anumite obiecte sau animale, sau chiar propriul chip atunci când se privesc în oglindă. Prosopagnozia este o afecțiune neurologică și nu are nicio legătură cu disfuncțiile de memorie, cu pierderile de memorie, cu tulburările de vedere etc. Poate apărea în urmă unui accident vascular cerebral, în urma unor leziuni cerebrale sau poate fi rezultatul unor boli degenerative. Prosopagnozia congenitală pare să se transmită de la o generație la alta fiind, probabil, rezultatul unei mutații genetice. Această boală schimbă radical conceptul multora despre orice fel de dragoste. Cei afectați îi recunosc pe cei din jur după trăsături distincte care nu au legătura cu fața: tunsoare, culoarea părului, miros sau chiar textura pielii. Am fi tentați să spunem că cineva cu Prosopagnozie se îndrăgostește doar de personalitatea partenerului lor, însă nu e chiar așa. Clar, în acest caz, trăsăturile de caracter domină în lipsa unei imagini concrete a fizicului, dar nu sunt atât de importante pe cât par. Acești oameni doar uită cum arată chipul persoanei iubite, dar se îndrăgostesc cu aceeași pasiune, ca un om sănătos, când își amintesc. Oameni diagnosticați povestesc că pentru ei e mereu vorba de dragoste la prima vedere, de fluturi în stomac și plăcerea constantă de a descoperi ceva nou. Persoanele cu Prosopagnozia sunt printre ultimele în clasamentul înșelatului, tocmai pentru că, fizic, nu cunosc sentimentul de obișnuință.
Trupa VUNK spune într-o piesă „Ce bine ar fi fost/ Dacă pe lumea asta exista/ Uitare la ultima vedere”. Poate că în dragoste ai cea mai mare nevoie de uitare sau poate din contră, fără amintiri, ne-am învârti într-un cerc vicios al eșecurilor amoroase. O boală precum Prosopagnozia te poate scoate din multe situații penibile, gândindu-te că nu va mai trebui să îți recunoști fostul niciodată după o despărțire. Dar oare asta chiar te-ar face fericit? În orice relație facem tot ce putem ca să nu ne plictisim, să nu intervină rutina, dar poate că uneori tocmai siguranța previzibilului ne ține aproape de cineva. Cât de ușor te-ai putea atașa de cineva știind că e prima și ultima oară când îl vezi? Poate că uitarea la ultima vedere trezește sentimente mai puternice sau poate absența le anihilează. Se spune că singura cale de a rămâne nemuritor e să te îndrăgostești de un artist. Așa vei rămâne veșnic viu într-o melodie, într-un tablou sau chiar în paginile unei cărți. Arta e singura punte spre nemurire și cum arta se naște din dragoste este și cel mai bun exemplu pentru care dragostea nu se supune regulilor uitării. Toți vom fi uitați, poate unii dintre noi vor apuca totuși să fie povestiți, înainte de a deveni neînsemnați.
Poate că la prima vedere, uitarea nu pare ceva prea plăcut, dar până la urmă ne dăm seama că aduce în viața noastră mai mult bine decât ne imaginam. Nu ne-am dori o memorie veșnică, dar nici una în timp real. Specia umană e în echilibru perfect. Ar trebui să îmbrățisăm beneficiile uitării și să-i înțelegem rostul cu adevărat. Doar așa ne putem cunoaște mintea și trupul și, de ce nu, poate vom reuși să-i înțelegem mai bine și pe cei din jur.
Text: Teodora Țugui
Foto: Maia Eșanu
Grafică: Sara Iliescu
DTP: Ioana Tănase
