Cei patru ani pe care îi petrecem în liceu se află mai mult sau mai puțin în umbra muntelui bacalaureatului românesc. Prost construit, testând o programă ce lasă de dorit și valorificând cultura tocitului (în comparație cu cea care chiar îți folosește în viață: cea a gânditului), bacalaureatul este constant schimbat de miniștri care vor să se simtă relevanți pentru puțin timp. Mai nou, se dorește ca Bacul de real să conțină și o materie de uman, iar cel de uman și una de real. Se fac schimbări acolo unde este cel mai puțin nevoie.
Hai să spunem lucrurile pe șleau: bacalaureatul românesc este o aberație accesorizată și pompoasă care demonstrează cât de incompetent este Ministerul Educației. Asemenea lui, programa de literatură e una învechită, ilogică și șifonată. Bacul de la limba și literatura română verifică doar abilitatea ta de a memora câteva din criticile lui Vianu sau ale lui Călinescu și de a le incorpora într-un text de 4 pagini în care slăvești (cu un naționalism bine ascuns) operele narative, lirice sau dramatice ale României.
Și totuși, bacalaureatul la română constituie unul din stresurile principale ale liceenilor, indiferent de profilul la care se află. Anul ăsta am început să studiez teoria și analiza literaturii engleze, iar șocul meu s-a manifestat astfel: am realizat cât de mult m-au ajutat cunoștințele primite în a înțelege mai bine literatura română. Deci, am decis să scriu o mică introducere a elementelor ce țin de analiza operelor engleză, sperând că vă va ajuta să relaționați mai bine cu textele predate la clasă.
Pentru cultura englezească, unul dintre cele mai importante constituente ale unui roman este discursul. Discursul se referă la totalitatea ideilor pe care un autor dorește să le propage prin textul scris. Un cititor poate identifica care este discursul unui opere citind printre rânduri. De exemplu, deși „Ultima Noapte de Dragoste, Prima Noapte de Război” ilustrează un protagonist ce trece printr-un proces de maturizare pe măsură ce intră în contact cu situații dificile (precum dificultățile războiului și natura neprielnică a unei relații romantice), discursul romanului este reprezentat de modernism și de fluxul conștiinței. Discursul nu vine ca răspuns la întrebarea „Ce a vrut autorul să spună prin pasajul ăsta?” ci la „Importanța cărui aspect din literatură sau din viața de zi cu zi este subliniată de către autor prin scrierea cărții?”. Când Camil Petrescu a scris romanul menționat mai sus, el a făcut-o atât pentru a introduce stilul narativ de flux al conștiinței în literatura română, dar și pentru că voia să demonstreze puterea acestuia în cadrul unui univers ficțional. În literatura engleză, două dintre cele mai importante romane ale modernismului este „Ulysses” de James Joyce și „Mrs. Dalloway” de Virginia Woolf, ambele prezentând și stilul fluxului conștiinței.
Când vine vorba de liric, contrastul este (după părerea multor critici literari) cea mai bună metodă pentru a-ți da seama de semnificația unei figuri de stil sau a unei imagini artistice. Uneori, eul liric este destul de explicit în limba pe care o folosește, astfel încât noi ca cititori nu ne confruntăm cu dubii când citim o anumită secvență a poeziei. Există totuși cazuri în care semnificația este ascunsă printre ramurile cuvintelor folosite, ceea ce ne îngreunează procesul de deslușire a mesajului. De multe ori întâlnim asemenea dificultăți la Arghezi, Pillat sau Bacovia. Din perspectiva lui Jonathan Culler, autorul cărții „Literary Theory: A Very Short Introduction” cea mai eficientă metodă de a descifra mesajul este de a compara și contrasta cuvintele folosite într-o poezie. Când vine vorba de liric, fiecare cuvânt, fiecare imagine și fiecare metaforă contează mult mai mult decât credem. Folosind întrebări precum „De ce autorul a ales acest adjectiv?”, „Cum relaționează acest epitet cu cel din strofa anterioară?” sau „Care sunt posibilele antiteze ce rezultă din versurile date?” ne formăm o imagine mult mai clară asupra conotativului folosit, ceea ce ne ajută în a scrie un comentariu informat și dezvoltat.
Mai sus am încercat să vă fac cunoștință cu două metode de a analiza o operă literară. Însă după cum știm, bacalaureatul prevede folosirea unor cunoștințe ce merg mai departe de simpla valoare textuală. Foarte des profesorii de la clasă recomandă buchisirea cărților de critică literară precum cele de Maiorescu, Lovinescu și Manolescu. Deși aceste cărți sunt utile, ele nu ne dau abilitățile necesare pentru a comenta un text din propria noastră perspectivă. Iar deși bacalaureatul interzice indirect opinia personală a elevilor, paradoxal noi trebuie să ne asigurăm că putem forma o părere proprie asupra romanelor, pieselor și poeziilor citite. Această părere proprie este mult mai ușor de format atunci când avem o bază solidă de teorie citită (Foucault, Derrida, Beauvoir sau chiar și Freud sunt recomandările mele principale). În modul de predare englez, conexiunea dintre studii literare și studii culturale este puternic nuanțată, iar astfel examenele de tip A Level încurajează abilitatea de a-ți forma singur o opinie asupra unei opere, adăugând totodată un fond de teorie cultural-socială ce demonstrează faptul că înțelegi unde se încadrează opera în lumea tipologiilor de gândire. Deci, un alt mod de a te asigura că iei o notă mare la bacalaureat este să ai informații vaste în acest domeniu.
În final, vă recomand să citiți „The Cambridge Introduction to the Narrative” de H. Porter Abbott și cartea (mai sus menționată) lui Jonathan Culler, care încapsulează într-un stil mult mai bine dezvoltat tot ce eu nu am putut să zic în acest articol.
Text: Irina Echim
Foto: Mara Stuparu
Grafică: Anastasia Olaru
DTP: Ioana Tănase
