Trecutul se regăsește de multe ori în viețile noastre, nu numai ca un termen folosit cu un oarecare sens general, ci mai mult ca o amintire a unei realități ce ne-a aparținut. El are un caracter personal, pentru unii devenind un fel de tabu (chiar și față de ei înșiși). Pare că ceva ce s-a întâmplat e ușor de amintit și, poate, de povestit, dar adevărul e că, deși trecutul e un fragment din povestea noastră, uneori e greu să întoarcem o pagină deja scrisă pentru a o citi. În gând, în propria liniște asurzitoare. Când ochii îți sunt obișnuiți cu litere mici, de tipar, frumos aranjate în pagină, nu devii confuz întâlnindu-ți scrisul? Scrisul tău? Un scris stângaci, plin de greșeli, unele aproape absurde, pe care ai vrea să le dai uitării. Un scris în care cuvintele se împleticesc și nici chiar tu nu-ți mai înțelegi povestea. E dificil să recunoaștem, față de noi înșine, că ne e teamă de ceea ce am putea simți. Fie că amintirea e una plăcută sau nu, o reparcurgere a sa nu garantează simțirea unei emoții similare cu cea inițială. La mijloc pot interveni nostalgia sau melancolia, împăcarea că ceva anume s-a sfârșit, dar și experiența. Ceea ce se încadrează între acel fragment de trecut reparcurs și prezentul în care ne situăm dă o altă notă trăirii respective. Altfel spus, într-o oarecare măsură trecutul își dă singur propriile nuanțe.
Am auzit, la un moment dat, pe cineva punând întrebarea “îți e frică de trecut?”. Cred că ideea aceasta de “a-ți fi frică” e raportată greșit, trecutul are doar un rol iluzoriu în context. Nu el e cel care ar putea inspira teama, ci tu ți-o inspiri, tu cel care i-ai aparținut, cel ce nu mai ești. Întrebarea ascunde o curiozitate despre capacitatea interlocutorului de a se confrunta cu el însuși. Trecutul este doar un cadru, viața o succesiune de scene ale căror recuzită se tot schimbă. Tu ești singura constantă, singurul liant între a fost, este și va fi. Acum, intervin întrebările: “îți permiți să te vezi în aceste ipostaze, să te privești din toate unghiurile? Accepți faptul că, într-o comparație, tu reprezinți ambii termeni, dar că între ei nu va putea fi pus niciodată un semn egal?”.
Lipsa unui răspuns nu reprezintă o dezicere față de trecut, față de ceea ce ai fost, ci reprezintă mai mult o temere pe care nu ai curajul să o străpungi. Te îndepărtezi de trecutul tău, fără a-l nega, dar renunțând la acel sentiment de apartenență: că a fost al tău, că tu ai fost al lui. Totuși, această îndepărtare nu se face pentru a-l privi dintr-un alt unghi, pentru a-l putea cunoaște altfel. Se face, așa cum ziceam, din teamă. Ești din nou un copil speriat de tunete, ascuns sub pătură. Te înfricoșează ce auzi, dar totuși ai o fărâmă de curiozitate. Oare, descoperind acele sunete, pătrunzându-le esența, nu ajungi să te afli într-o armonie cu el?. Cunoscându-le și înțelegându-le, nu dispare teama, auzul devenind mai limpede, percepția mai clară? Așa este și cu trecutul. De ce să lăsăm totul să moară în urma noastră fără a înțelege ce a fost, cine am fost? De ce să pornim pe un drum pe care tot avem tendința de a ne chirci, căci zgomotele din urmă, deși ale noastre, ne par străine, înfricoșătoare, neînțelese?
Ți s-a spus de multe ori “să lași trecutul în urmă”, nu? De atâtea ori, că o numărătoare ar fi fost inutilă. La un moment dat, repetitivitatea acestor vorbe devine iritantă. Oare au vreun temei sau sunt aruncate în vânt pentru a înlătura liniștea? Sunt momente în care, involuntar, prezentul cedează în fața trecutului. Nu e o reîntoarcere la ce a fost, ci o introducere mentală sau spirituală a ceea ce a fost în ceea ce este. E o strădanie de contopire a două lumi, care se completează, dar nu se suprapun întocmai. Totuși această “strădanie” rămâne la stadiul de încercare, căci diferențele opresc concretizarea sa. Astfel apar acele decalaje care ne trezesc atâtea sentimente, care pentru un nostalgic reprezintă “ceea ce a fost și nu mai este”. “A lăsa trecutul în urmă” nu e un îndemn la a uita ce a fost, cine ai fost, ci e un sfat pentru a te adapta parcursului tău, la ceea ce ești și ai acum, fără a percepe totul printr-o comparație care s-ar perpetua la nesfârșit, într-un mod bolnăvicios. Este o conștientizare a modului, locului și timpului în care te plasezi în viața ta, fără a te îndepărta de propria experiență, ci înțelegând-o cât mai în profunzime. Trecutul e un cumul de cuvinte uitate, pe care nu le-ai pierdut. Reprezintă acele cuvinte primordiale, ale căror înțeles doar tu l-ai putut pătrunde. Acele cuvinte de copil mic, de bebeluș (dintr-o limbă pe care nu ți-o mai amintești) care se repetă, totuși, în fiecare vorbă pe care o spui acum, fără a-ți da seama.
Fără voia ta, personificarea trecutului înaintează cronologic ajungând până în prezent. Amintirile sunt vaste și dau impresia că pot fi controlate, dar când ele se concretizează în fața ta, cu chip uman: cum e, ce simți? Reîntâlnind un om ce a făcut cândva parte din viața ta, te vei simți mai legat de trecut decât dacă prin cap ți-ar fi zburat amintirea aceluia? Văzându-l, aici și acum, pe el, care “a fost”, toate acele trăiri neglijate (sau nu) se concretizează în ceva tangibil. El nu mai e prizonierul unei amintiri, al minții tale. Se detașează de memorie, stimulând totuși apariția unui flux de trăiri. El e originea lor. El e prezent, pe când ele sunt trecute, nu se generează unele noi și acum, ci le parcurgi la nesfârșit pe cele trăite și intervii prin prisma imaginației acolo unde simți că-ți scapă ceva. Nu deții omul, ci amintirea.
Ne izbește această lipsă de control. Nu vorbesc de o posesivitatea bolnăvicioasă, ci de nevoia de a simți că există un cineva acolo, pentru noi, de nevoia unei constante. Ne e greu să percepem trecutul pentru că, privind ceea ce a fost, putem observa un decalaj între constanta de atunci și cea de acum. O schimbare. Și schimbarea sperie mult oamenii.
Acel trecut cu chip uman aduce cu sine frânturi din ceea ce ați trăit. Și, inevitabil, ridică incertitudinea ca o “perpetuare a ceea ce a fost” să existe și în prezent. Dar acea diferență de constanță îi permite? Uneori nu există posibilitatea să avem impresia că o astfel de întâlnire ne alterează percepția asupra omului respectiv? Viziunea noastră asupra lui se baza pe o percepție din trecut, conturată pe fondul unei anumite experiențe personale, dar acum, acumulând mai mult, nu l-am vedea diferit, nu ar exista discrepanțe? Amintirile, în sine, nu se schimbă, dar modul în care le percepem, da. Până la acea reîntâlnire, acestea ne legau de ceea ce a fost, fără a potență în vreun fel existența a ceva ulterior. Totuși, în urma reîntâlnirii, suntem capabili să percepem diferențe, căci avem termenii de comparat “înainte și după”. Nu poate fi catalogat ca fiind un lucru bun sau rău faptul că unii oameni se “reîntorc”, chiar dacă doar pentru un moment, în viețile noastre. Ei doar ne bulversează, căci convertesc trecutul într-un prezent pe care nu l-am prevăzut.
Indiferent cum s-ar strecura trecutul în prezent, ar trebui să avem grijă cum îl tratăm. El nu poate fi aruncat în spatele unei uși ferecate, ca și cum ar reprezenta o absență, un minus, ceva ce merită a fi zdrobit. E o parte din noi: nu definește ceea ce suntem astăzi, dar ne influențează parcursul. Trecutul e o pătură care se așterne peste corpul nostru fără a-l acoperi complet. Mereu rămâne ceva dezvelit, ceva ce iese din el și tinde spre prezent.
Text: Maria Sîrbu
Foto: Mihai Ana
Grafică: Ioana Petrescu
DTP: Ioana Tănase
