Ești în mașină. La radio începe o melodie veche. Tata dă volumul mai tare și îți povestește despre „muzica bună de altădată, nu ce ascultă generația voastră”. Și tu faci același lucru. Dai muzica din ce în ce mai tare. În căști, desigur. Atât de tare încât mai poți auzi în minte o singură întrebare: „Ce-ar fi dacă am inversa rolurile? Oare oamenii care au copilărit pe când QUEEN, ABBA sau Michael Jackson abia apăruseră primesc dreptul de a-i judeca pe ceilalți în funcție de muzica pe care o ascultă?” Asta dacă muzica pe care o asculți are cea mai mică relevanță în personalitatea ta.
Înainte de toate, cred că trebuie să cădem de acord că piesele pe care le găsim în trending sau pe Tik Tok nu reprezintă toată muzica de actualitate. De ele auzim cel mai des pentru că sunt concepute comercial, astfel încât refrenul să-ți intre imediat în cap. Și nu, aici nu este vorba de gusturi. Conform DEX muzica este: „Arta de a exprima sentimente și idei cu ajutorul sunetelor combinate într-o manieră specifică”. Deci ca o melodie să ne placă trebuie să ne facă să simțim ceva, să ne regăsim într-un fel sau altul în acorduri sau chiar în povestea spusă de versuri. Din păcate, cu melodiile scrise din pasiune, nu ca să se audă bine la concerte sau să vândă albume, oamenii nu sunt obișnuiți, de unde și lipsa promovării lor. Cei care critică muzica nouă sunt în general tocmai acele persoane care și-au făcut o părere greșită despre noi după ce au deschis un post oarecare de radio într-o marți la două.
Ceea ce este totuși interesant este pasiunea tinerilor pentru muzica anilor ‘80-’90, poate chiar și mai veche de atât. Este demonstrat științific că în generația noastră sunt ascultate cele mai multe tipuri de muzică. Cumva e posibil ca noi să ascultăm și să admirăm cântăreți care au ieșit de mult timp din lumea muzicală și în același timp să înțelegem și să ne regăsim și în muzica actuală, în genuri apărute în ultimii ani, stăpânite momentan doar de câțiva artiști. În schimb, adulții se opresc pur și simplu la melodiile cu care au crescut. Tot ce a fost lansat după ce ei au împlinit o anumită vârstă devine din start neinteresant, nereușit. Uneori e pur și simplu un blocaj al vârstei. Sau poate că odată cu trecerea anilor scade deschiderea la nou. Alteori, nestăpânirea limbii engleze face un ascultător să abandoneze o melodie. Acestea sunt motive de înțeles, care împiedică unele persoane să se bucure de muzica noii generații. Totuși, nu văd de ce nu am putea avea toți respect pentru cântecele vechi sau noi, chiar dacă nu le preferăm. Inevitabil trebuie să apară competiția și, ca să fie treaba treabă, să dăm puțin vina și pe tehnologie că ne prostește în halul ăsta.
Unul dintre cele mai bune argumente este legat de „mesajul transmis”. După părerea multora, muzica din prezent nu mai are aceeași însemnătate. Versurile sunt cuvinte fără noimă, o amestecătură de prescurtări și înjurături care nu îți transmit nimic. În realitate, mesajul este același din totdeauna. Fie că asculți un hit din anii ‘80, fie că e vorba de o melodie lansată ieri, toate piesele abordează aceleași subiecte, desigur, folosindu-se de cuvinte diferite. Iar asta e un lucru absolut normal pentru că mulți dintre termenii folosiți atunci au dispărut sau au fost înlocuiți de unii noi. Experiențele diferite duc la povești diferite, dar cu aceeași esență. Ar fi fost chiar o problemă dacă după atâți ani vocabularul societății în materie de versuri nu evolua deloc, la fel cum s-a întâmplat în orice alt domeniu. Ca să înțelegeți clar la ce mă refer, o să punem în paralele câteva versuri celebre, dar din ere diferite ale muzicii. Sigur vă sună cunoscut: „Dacă mă vei supăra/ Mai dă-te-n dragostea mea”, o melodie pusă la toate petrecerile din ultimii ani. Nu seamănă nici măcar puțin cu: „Dar-ar naiba-n tine dragoste!/ Ce te ții mereu numai de mine?” (Maria Tănase) – și ea pusă des la petreceri, dar cam niciodată la aceleași.
O altă replică foarte cunoscută e: „Muzica e menită să te liniștească. N-ai cum să faci asta pe trap, rap sau rock”. Surpriză: se poate! Și nu doar că se poate, dar există multe persoane pentru care aceste genuri de muzică sunt o adevărată formă de terapie. Se mai spune și că o melodie își pierde farmecul atunci când conține cuvinte vulgare. În română, mai ales, pentru că melodiile în engleză trec neobservate la capitolul ăsta. Nu văd o problemă în a nu agrea un anumit limbaj, dar să fim serioși: Câți dintre cei care critică cu înverșunare alea trei înjurături dintr-un cântec nu le folosesc niciodată în viața reală? Artiștii încearcă să se apropie cât mai mult de om și de realitate, unde se întâmplă să mai auzim și astfel de cuvinte. Oamenii reușesc să teoretizeze muzica mult și inutil, fără să înțeleagă totuși mesajul său cu adevărat.
Muzica, la fel ca parfumul sau stilul vestimentar, n-ar trebui să fie un criteriu pe baza căruia ceilalți să te judece. Încă din cele mai vechi timpuri, artiștii au căutat să creeze pentru a uni oameni, pentru a-i face să danseze împreună și să se simtă bine. Napoleon spunea că „Muzica e cea care ne arată că umanitatea e mai mult decât realizăm noi.” N-ar trebui să fie o barieră între noi, un motiv de competiție. Acest zid imaginar pe care, din păcate, continuăm să îl clădim, nu e nimic mai mult decât orgoliu, frustrări și regrete adunate care acum au o scuză să iasă la iveală. De ce să dăm vina pe muzică pentru neînțelegerile dintre noi? În momentele grele, ea e singura care ne salvează de la dezbinare, singura care umple paharul tăcerii fie ne amintește de tot, fie ne face să nu mai știm nimic. Deci în loc să o criticăm, hai să-i mai dăm o șansă. Una sinceră de data asta. Să încercăm să o simțim cu adevărat, fără să ne pese de anul în care a fost lansată. Închide ochii și pornește muzica la 3, 2, 1…Și!
Text: Teodora Țugui
Foto: Maia Eșanu
Grafică: Iliescu Sara
DTP: Ioana Tănase
