Tocilarul clasei vs prostul clasei, există vreun duel mai mișto de-atât? Și-acum o să spuneți: „Vai, ce nerușinată, l-a numit prost pe ăla cu 5 pe linie!”. Ca să nu vă supărați pe mine, am să înlocuiesc cuvântul interzis cu substantivul „incompetent”, pe care-l regăsim sub formă de materie vie peste tot în jurul nostru. Evident, nu și-n liceele de top.
Urmează o întrebare: de câte ori l-ați auzit pe premiant spunând „Vai, ce-am greșit la teză! O să iau 7! S-a dus media la mate!”? Probabil, în fiecare semestru și aproape la fiecare test, mai puțin la muzică și desen, unde toată lumea are zecele asigurat. A avut dreptate premiantul vreodată? Niciodată. Veșnic, se autoevaluează greșit. Am zice că e ipocrit, că joacă teatru, mai ales când îl vedem cum se foiește pe scaun, cum îi transpiră palmele, cum se albește la față când vin rezultatele. Până când spune profesorul: „Excelent, Ionescu, 10!”. Și atunci vedem cum i se relaxează cutia toracică și, brusc, devine copilul vesel de altădată. În același timp, colegul din ultima bancă primește și el lucrarea, ridică puțin din sprâncene și își spune: „Cum adică 6? Trebuia să iau măcar 9!”. Apoi, își pipăie pachetul de țigări din buzunarul stâng, să verifice dacă nu cumva l-a pierdut, din ultima pauză și până acum.
Pare cunoscut acest tablou? Poate că da, poate că nu, dar vă asigur că ambii eroi ai poveștii sunt cât se poate de reali. De ce însă niciunul nu e în stare să aprecieze corect nota de la test? La această întrebare ne-au răspuns deja David Dunning și Justin Kruger, doi profesori de psihologie de la Universitatea Cornell, în 1999. Ei și-au pus studenții să rezolve mai multe teste de gândire logică, gramatică, literatură și business, apoi le-au cerut să se autoevalueze în grup. Tinerii slab pregătiți au spus despre ei că s-au descurcat mult mai bine decât au făcut-o în realitate, iar cei competenți s-au așteptat la note ceva mai mici decât ale colegilor din cealaltă categorie. Rezultatele au fost fix pe dos. Așa s-a născut efectul Dunning-Kruger, care demonstrează că aceia ce au destule cunoștințe într-un domeniu tind să se subestimeze, iar cei slab pregătiți se cred super tari.
Cum funcționează creierul deștepților? „Dacă eu știu să rezolv nu știu ce ecuație sau să spun între ce ani a domnit Ștefan cel Mare, dacă am știut să răspund cât de cât bine la cele mai multe întrebări, înseamnă că testul a fost simplu. Și sigur acolo unde eu am dat-o în bară, Marinică a făcut bine. La subiectul 4, am niște dubii. Georgescu sigur a încercuit varianta corectă!”. Premianții au deci senzația că toți cei din jur pricep și învață lucrurile la fel de bine ca ei și sunt într-o continuă competiție. Pentru că au atâtea cunoștințe, știu ce înseamnă performanța și conștientizează că niciodată nu vor putea acoperi tot, în domeniul lor. Cum spunea și George Călinescu: „Cu cât știi mai mult, cu atât îți dai seama că știi prea puțin.”. Nepregătiții, în schimb, nu prea sunt obișnuiți cu munca. Le place să lenevească, să petreacă toată noaptea, iar dacă se întâmplă vreodată să depună vreun efort intelectual mai mult de trei ore, vai!, devin eroi naționali, povestesc în stânga și-n dreapta cât de mult au putut ei să muncească! Și, în final, se recompensează prin câteva ore bune de relaxare. Asemenea indivizi, fiindcă n-au habar ce-nseamnă să lucrezi intens, nu-și pot imagina că există oameni care învață sau muncesc din greu mai mult de opt ore pe zi. Lor li se pare că sunt la același nivel cu geniile și, de aceea, se supraapreciază.
Interesant e că, dacă facem același test în Singapore, Japonia, China sau Vietnam, vom vedea că teoria lui Dunning și a lui Kruger pică. Nimeni nu se crede perfect, aproape toată lumea se subestimează, indiferent de nivelul la care se află. De ce? Simplu: datorită mentalității diferite. Acolo nu există niciun Georgel care să alerge după media 10, niciun Dorel care să întrebe: „Când se termină școala, că m-am plictisit?” și aproape niciun individ care să zică: „Mi-e lene. Nu vreau să muncesc.”. Probabil, ei nici nu au un incompetent în ultima bancă, sau dacă el există, sigur nu stă cu ochii pe țigările din buzunar, ci are stiloul în mână, pregătit să învețe ceva nou, atât cât poate și el.
Îi lăsăm pe asiatici și ne întoarcem la România noastră dragă, unde tocilarul și repetentul sunt cele mai interesante personaje, când vine vorba de școală. Deșteptul se crede prost, iar incapabilul, genial. Cu restul cum rămâne? Ușor de dedus: ți-ai calculat un patru în teză și speri să ți se dubleze nota? Nicio șansă, doar mila profei te mai scapă de corigență!
Text: Dona Diaconescu
Foto: Miruna Sommer
Grafică: Andreea Negulescu
DTP: Ioana Vlaston
