Dacă sunteți pasionați de teatru și muzică sau dacă pur și simplu apreciați arta și frumosul, atunci mai mult ca sigur ați dat peste creația lui Răzvan Mazilu măcar o dată în viață. Răzvan Mazilu este coregraf, dansator și actor român, cunoscut mai ales pentru spectacolele de musical pe care le-a pus în scenă de-a lungul carierei sale. A mers la cursuri de dans pentru prima oară la 3 ani, când totul i se părea o joacă, dar pasiunea face ca traseul ulterior al studiilor să-și urmeze cursul firesc: este absolvent al Liceului de Coregrafie “Floria Capsali” din București (1992) și al Universității de Artă Teatrală și Cinematografică “I. L. Caragiale”, secția Creație Coregrafică (1996).
Încă din perioada liceului, devine solist al Companiei de Dans Contemporan “Contemp” la Opera Națională din București, apoi la Teatrul Evreiesc de Stat. În 1996 semnează pentru prima dată coregrafia unui spectacol de la Teatrul Odeon („Vorbește-mi ca ploaia și lasă-mă să te ascult”), iar din 1998 începe colaborarea cu Opera Națională București.
Răzvan Mazilu este primul dansator român protagonist într-un one-man-show („Jocul de-a Shakespeare”, 1997, Teatrul Național din București), cât și primul realizator al unui spectacol de teatru-dans în România („Dama cu camelii”, Teatrul Național București, 1995). De-a lungul carierei a abordat o gamă largă de genuri artistice, de la teatru-dans la cabaret, balet, dans contemporan sau tango. Câteva dintre cele mai cunoscute spectacole ale sale sunt: „Cabaret” și „Portretul lui Dorian Gray”, la Teatrul Odeon, „Opera de trei Parale” la Excelsior, „We Will Rock You” la „Wondertheatre” la Sala Palatului sau „Mon Cabaret Noir” la Teatrelli.
Pentru că am vrut să înțelegem mai bine secretele din spatele unui artist de succes, care încă din adolescență a muncit pentru a-și îndeplini visul, i-am adresat câteva întrebări.
Un spectacol pus în scenă de Răzvan Mazilu este mereu de domeniul incredibilului. Pe lângă poveștile captivante, pline de mesaj, decorul și costumele te introduc într-un cadru cu totul diferit de lumea reală. O dată ce pășești în sala de spectacol uiți de realitate, timpul se estompează și te trezești într-o lume magică, căptușită, de cele mai multe ori, în sclipici și paiete. Așa a răspuns Răzvan Mazilu la curiozitățile noastre legate de procesul creativ al unui spectacol:
Care este procesul realizării costumelor, în special cele ieșite din comun precum buchetul de flori din „Cabaret” sau păpușile din „Opera de trei parale”? Conceptul vine înainte de crearea scenei sau costumul este modelat pentru a accentua momentul deja planificat?
Procesul are loc în fel și chip, pentru că inspirația (care vine de la îngeri, poate, așa cum spunea marea dansatoare Isadora Duncan) te „lovește” în fel și chip, după reguli neștiute. De cele mai multe ori, ideile se nasc din text, din scenariu, dar ele pot suferi modificări la repetiții, se pot schimbă până la forma finală datorită procesului creativ care e unul viu. Apoi, drumul de la schița de pe hârtie (întotdeauna îmi desenez costumele, mă ajută să fiu ordonat și să am o imagine cât mai completă și clară) e foarte interesant: sunt idei și imagini la care țin cu sfințenie dar sunt și lucruri la care pot renunța, ideea e să nu fie trădat firul roșu al conceptului, al întregului spectacol. Pentru rochia-buchet de flori din Cabaret m-am inspirat dintr-un defileu de modă, idee pe care am filtrat-o apoi pentru momentul scenic.
Care sunt criteriile după care alegeți ce musical să montați? Având în vedere cele alese până acum, ați vrea să montați cândva „Chicago”, „The Rocky Horror Picture Show” sau „Cry-Baby”?
Și aceste criterii variază în fel și chip: unele titluri mi le doresc eu foarte tare, în alte cazuri mă mulez pe posibilitățile și personalitățile trupei de actori în teatrul unde sunt invitat să montez. De pildă, am analizat atent trupa Teatrului Excelsior și abia după această analiză (audiții, interviuri cu actorii) am luat decizia să montez Familia Addams și, după trei ani, Opera de trei parale.
V-au fost vreodată respinse ideile din cauza abordării neconvenționale?
Nu, niciodată. E adevărat, nici eu nu caut să șochez cu orice preț, nu acesta e scopul meu. Soluțiile mai „speciale” (nuditatea, de exemplu) încerc să le integrez organic, logic, firesc în discursul artistic fără să forțez.
Simțiți că există un mesaj comun în toate spectacolele dumneavoastră? Care ar fi?
Da, clar, mesajul se adresează umanității din noi, e o pledoarie pentru umanitate și pentru viață.
Cum se compară experiența de a lucra drept dansator cu un regizor versus a lucra cu actori drept regizor? Care au fost cele mai mari surprize în urma acestei tranziții?
Nu știu să îmi analizez foarte exact tranziția de la dans la regie, ceea ce știu e că satisfacția este enormă. Probabil ca aș fi fost foarte frustrat că nu mai dansez, dacă nu aș fi făcut regie, spectacole. Pentru că dintotdeauna am știut că locul meu e pe scenă, e într-un teatru. Sunt recunoscator Universului că fac ceea ce iubesc cel mai mult.
Se zice că înainte să păşeşti în casă laşi toate grijile de la serviciu în fața uşii. Totuşi, n-am putea numi muzica o grijă. Ascultați muzica folosită în spectacol şi în timpul liber sau vă deconectați total de scenă?
Muncă mea nu se termină niciodată, ascult acasă muzică și re-citesc a o sută oară un text. Munca unui actor continuă musai și acasă și se numește „munca actorului cu sine însuși”, așa cum a numit-o Stanislavski, marele regizor și teoretician rus. Eu cred în artă care te obsedează, la care te gândești și pe stradă, cred în actul artistic care nu te lasă să dormi.
Contează cum arăți pentru a putea face un musical? Există un şablon al aspectului fizic în această industrie?
Nu există niciun șablon, există însă tipologii clare în distribuția unui spectacol de musical. Iar unul dintre secretele unui show de succes e o distribuție bine făcută.
Atunci când lucrați cu un actor pentru un rol anume, care sunt lucrurile cărora le oferiți cea mai mare atenție? (partea de dans, de voce, de mimică, povestea personajului etc)
Totul, ca un pachet. Fiecare palier de expresie artistică e la fel de important în spectacolul de musical. De aceea numesc actorul de musical un „actor total”.
Și pentru că nu ne-am mulțumit cu atât, am săpat și mai adânc, căutând răspunsuri la întrebări pe care majoritatea dintre noi ni le punem, mai ales în perioada adolescenței, de la cineva cu adevărat ancorat în lumea artistică:
Ce vi se pare că lipsește în teatrul de azi din România? Ce v-ați dori sa vedeți mai mult?
Mi-aș dori să văd show de bună calitate, spectacol în sensul de show, de culoare, de evaziune. Cu direcții estetice foarte clare, de mare rafinament. Aș vrea să văd, la tinerii creatori, universuri mai personale, mai originale, mai curajoase, nu idei luate din trendul spectacolelor din Occident.
Ține arta de foame?
Nu, clar. Un artist sărac nu poate da randament, nu se poate focusa pe arta lui dacă are probleme de supraviețuire, ideal e să trăiască decent. Glumind un pic, ne-am resemnat demult că nu vom face averi din artă, vrem doar un confort pentru a crea.
De multe ori artiştii caută să se promoveze şi în afara spectacolelor. Înainte era destul de clar că dacă ai trăsăturile necesare îți poți forma un nume debutând în televiziune şi expunându-ți ideile în fața unui public mult mai larg. Acum, artiştii se mută din ce în ce mai des pe social media, prin rețele precum Tik Tok, Instagram sau Facebook. Ce părere aveți despre această schimbare? Se pierde oare astfel magia din jurul unui artist?
Nu sunt fanul prezenței artiștilor în social media, și aici mă refer la artiști autentici, cu precădere la actori, nu la vedete de moment sau vedete de televiziune. Personal, am renunțat la Facebook, mi se pare că a devenit foarte agresiv. Ideal e să folosim rețelele de socializare în mod inteligent, cu măsură, doar pentru a promova un produs artistic. Acest produs artistic e „vocea” noastră, a artiștilor, suficient de puternică, nu prezența excesivă pe internet, acolo unde fiecare își dă cu părerea despre orice, fapt care mi se pare că vulgarizeaza statutul unui artist. Mie întotdeauna mi s-a părut mai interesant ca actorii să fie învăluiți într-un anume mister, să aibă o aură de inefabil, să nu ajungi așa ușor la ei.
Credeți că un artist îşi încheie cariera când devine irelevant pentru public sau când publicul devine irelevant pentru el?
Cred că un artist își încheie cariera atunci cînd nu mai poate (crea), când obosește, sau când decide singur să se retragă (din varii motive). Cred că un artist trebuie să aibă bunul simt (artistic) să renunțe și să nu se încăpățâneze să creeze dacă simte că ceea ce face pe scenă nu mai are aceeași forță iar feedback-ul publicului nu mai e entuziast. În artă, granița dintre sublim și ridicol e îngrozitor de fină.
Dacă până acum aveați dubii în privința musicalului, acum cred că v-ați convins că nu e doar un clișeu, o fâțâială cu costume. Scopul teatrului este să ne ducă într-o altă lume, un alt cadru, musicalul face asta ajutându-se de muzică și alte artificii artistice care îți iau ochii, vrăjindu-te și făcându-te să uiți de orice grijă din momentul în care ai intrat în sală. Sper că prin acest interviu ați reușit să-l cunoașteți mai bine pe Răzvan Mazilu sau, de ce nu, ați descoperit un om care a început doar cu mult talent și un vis și care prin muncă a reușit să ajungă azi în vârf, având privilegiul de a-și suprapune pasiunea cu meseria.
Text: Teodora Țugui
Foto: Jay Stăncescu
DTP: Ioana Vlaston
