De dimineață, am văzut un om pitic care purta un sombrero și mergea pe o trotinetă electrică oprită

Urmează să citiți o arhivă de păreri, citate, referințe, discuții pe care eu am avut ocazia să le pun într-un articol, dar, pe care câțiva oameni din jurul meu le-au exprimat, la un moment dat, fără să știe neapărat că o să ajungă aici. Îmi place să cred că acești oameni au ieșit sau o să iasă cândva din peșterile lor și, pentru asta, le mulțumesc.

În capitolul 7 din „Republica”, un dialog filosofic între fratele lui Platon, Glaucon, și mentorul său, Socrate, marchează, într-un fel sau altul și pentru totdeauna, cel puțin conștiința colectivă, dar și comportamentul oamenilor. Prin acesta, el încearcă să ne îndrume pe fiecare în parte către cunoaștere. Poate că tocmai am formulat cele mai convenționale fraze despre ceva ce s-a întâmplat acum aproximativ 2382 de ani, dar nu sună asta cumva similar cu o discuție sub clarul lunii, în timpul verii, cu prietenii? Să ne gândim la ce înseamnă pentru noi cunoașterea, căutarea, realitatea, visul, alegerea.

Ca să putem înțelege, măcar parțial, complexitatea unui fenomen psihologic, Platon face o alegorie cu o peșteră. În exemplul constituit de el, peștera e iluzia în care fiecare dintre noi trăiește și care se construiește treptat din obstacole și prejudecăți. În contrast, părăsirea peșterii înseamnă cunoaștere. Așa-zisele umbre redau realitatea prizonierilor, dar nu sunt reprezentări exacte ale lumii reale. Umbrele reproduc fragmentul de realitate pe care îl putem percepe, în mod normal, prin simțurile noastre, în timp ce obiectele de sub soare reprezintă adevăratele lor forme, pe care le putem percepe doar prin rațiune. Filosoful e un fost prizonier care este ulterior eliberat din peșteră și ajunge să perceapă că umbrele de pe perete nu sunt, de fapt, sursa directă a imaginilor văzute. Un filosof își propune să înțeleagă nivelurile superioare ale realității. În schimb, pentru că nu cunosc o viață mai bună, ceilalți deținuți ai peșterii nu au intenția să-și părăsească închisoarea.

Alegoria peșterii ar putea fi, de asemenea, una pentru liberul arbitru, spunându-ne, poate, că noi toți avem prilejul să ieșim din peșteră și că e o decizie proprie, pe care, totuși, majoritatea alege să nu o ia. Preferăm să fim spectatorii propriei vieți sau să ne implicăm activ în ea? La urma urmei, ușa e deschisă pentru toți. Într-adevăr, e o alegere care necesită mult curaj și, mai ales, voință și e greu să învingem fricile care vin cu schimbarea. Este un pas enorm, care schimbă atât perspectiva asupra propriei vieți, cât și pe cea asupra celor din jurul nostru. Frica de singurătate ne întreabă ce ne-am face dacă am fi înconjurați numai de oameni care nu pot vedea rădăcina niciunui gând de-al nostru; „Și atunci… Mă întorc în peșteră… Mai bine în peșteră… Tu cu tine… În întuneric”*.

Anumite experiențe care ne-au marcat trecutul și la care ne raportăm când idealizăm modul în care am vrea să trăim pot constitui, de fapt, un alt obstacol, o altă peșteră în care ne refugiem din confort și, poate, din confuzie. Putem ajunge să ne convingem că ele sunt ieșirea din peșteră sau o simplă formă de escapism, care, în unele momente, ne ajută, dar, pe termen lung, poate dăuna. Urmele trecutului întăresc pereții peșterii, astfel încât umbrele ajung să fie din ce în ce mai pale și ieșirea din ce în ce mai îndepărtată. În schimb, am putea să ne ajutăm de ele ca să ne dăm seama care e realitatea potrivită fiecăruia dintre noi, dar să încercăm să ne detașăm de dorința arzătoare de a reconstitui momentele și perioadele din trecut. Putem lăsa amintirile să ne încălzească sufletul cu puțină nostalgie, puțină tristețe și încă niște iubire și fericire, asta nu o să strice niciodată.

Duminică dimineață am văzut un om pitic care purta un sombrero și mergea pe o trotinetă electrică oprită. Oare, el ieșise din peșteră?

* Georgescu, Bogdan – „Antisocial”