Relațiile bivalente dintre oameni pot fi caracterizate exhaustiv drept dependențe de conceptele dominanței și submisivității. Deși acestora le pot fi eliminate trăsăturile inerente ce formează ideile preconcepute ale tuturor, nu poate fi ignorată realitatea relaționării practice dintre cele două, îndepărtată de stricta valoare semantică a termenilor.
Această dualitate primordială dintre femeie și bărbat, yin și yang, noapte și zi, moarte și viață sau, implicit, submisivitate și dominanță, regăsită în orice manifestare confesională sau sistem de credințe, a rămas imprimată în structura cognitivă a oamenilor, eșuând să se preteze asupra realelor situații cotidiene. Pornind de la ideea existenței unei presupuse masculinități (trăsătura desprinsă din cuvântul bărbat) și unei presupuse feminități (trăsătura desprinsă din cuvântul femeie), calități desprinse, la primă vedere, din tendințele subiecților unei categorii biologice, putem observa că, atât la nivel fiziologic, cât și la nivel psihologic, orice individ dispune de ambii poli în diferite proporții.
Evadând de controversa aplicării acestei teorii din punct de vedere biologic, fapt influențat concomitent de avansurile medicinii contemporane și de modificările sociologice ale granițelor dintre cele două extreme, pentru a aborda subiectul curtezanei este necesară analogia cu problema dihotomiei supunere-dominanță. Analog cu ce e explicat mai sus, caracteristicile unui individ total dominant sau submisiv pot fi redate doar printr-un ideal fictiv, majoritatea oamenilor plasându-se undeva aproape de mijlocul spectrului dintre cele două. Ce este de notat în acest caz este absența factorului biologic, astfel nu putem spune, de exemplu, că dominanța este o trăsătură intrinsecă bărbaților, dovadă fiind societățile matriarhale existente până în ziua de astăzi. Totuși, raportându-ne la o cultură vestică, unde patriarhatul a fost, în mod cert, impus încă din răspândirea limbii, sistemelor de scriere și, ulterior, al religiilor, ne putem asuma această asociere forțată cu scopul de a reliefa puternicul caracter social al termenilor.
Din femeie, oprimată de tot ce a însemnat cultura de după preistorie, a rezultat acest arhetip al curtezanei, format din dezechilibrul latent al caracteristicilor native și condițiilor sociale. Teoretic, curtezana se plasa între „femeile bune” și prostituate, însă aceasta, redusă de tumultul psihic al disonanței, reușește să obțină o armonie între funcția socială și cea sexuală, întruchipând, așadar, o formă cât mai apropiată de acel ideal teoretic al feminității menționat precedent. Este cunoscut că oamenii puși adesea în poziții dominatoare dezvoltă nevroze legate de „Triada (de fapt tetrada) sumbră”, compusă din narcisism, Machiavelism, psihopatie și, adăugat pentru relevanța sa în psihologia raporturilor sexuale, sadism. Bărbatul Evului Mediu târziu potent financiar, cu un psihic șovăielnic din punct de vedere al raportului la gen, fiind controlat, în principiu, doar de normele de etichetă, a găsit în curtezane un echilibru la aceste patru trăsături. De fapt, procesul de seducere avea loc prin ameliorarea treptată a caracteristicilor anihilatoare ale dominanței. Vindecându-le pe primele trei, funcția sexuală este și ea scutită de substratul discrepanței sociale și de clasă.
Curtezana, prin originea sa socială și psihologică, a reprezentat un răspuns la progresele feminismului epocii contemporane. Fiind o sinceră formă a eliberării psihicului feminin colectiv, aceasta a reușit, într-o anume măsură, să anticipe viitorul egalității de gen și vindecarea rănilor ancestrale.
Text: Silviu Craiovan
Foto: Ada Frone
DTP: Ioana Vlaston
