În momentul în care scriu aceste rânduri, au trecut mai bine de două luni de la invazia Rusiei în Ucraina. Mai bine de două luni de când pacea Europeană s-a prăbușit în fața unui război atroce. Prea mult timp de când, pe lângă oameni nevinovați, și timpul a devenit o victimă. Într-o lume a vitezei, în care totul stă sub semnul rapidității, pierzându-se în vâltoarea vieții, singurele care par că ar fi devenit statornice sunt durerea și teama. Poate că acum trăim un moment în care Timpul și-a pierdut din relativitate și ni se dezvăluie tuturor la fel. Un Blitzkrieg ce a devenit o luptă prelungită, un eveniment care nu se mai termină. Totul dictează prezentul și pune sub semnul întrebării viitorul. Totul se leagă cumva de cotidianul nostru, de la știrile care curg în mass-media și până la limba ucraineană care a început să fie din ce în ce mai des auzită pe străzile marilor orașe ale țării noastre.
Trebuie să recunoaștem că românii (de la cei din conducerea țării și până la voluntari) s-au organizat neașteptat de bine și de repede pentru a le oferi suport refugiaților. Nu numai asigurarea unui adăpost și a hranei pentru aceștia a fost printre prioritățile celor implicați în primirea lor, ci și facilitarea accesului la educație al copiilor ucraineni.
Zeci de școli, atât de stat cât și private, și-au deschis porțile pentru elevii ucraineni. „În momentul de faţă, am depăşit numărul de 1.000 de elevi ucraineni înscrişi în calitate de audienți în şcolile româneşti. Avem, de asemenea, şi 50 de cadre didactice din Ucraina care se alătură celor 240 de profesori care predau în limba ucraineană.” a fost declarația ministrului educației Sorin Cîmpeanu.
Inițial, școlile erau distribuite în 8 județe: Suceava, Satu Mare, Botoșani, Tulcea, Arad, Timiș, Caraș-Severin, însă numărul instituțiilor de învățământ care oferă accesul la educație al copiilor ucraineni a crescut. Printre ele se numără Școala Gimnazială “Al. S. Pușkin” din județul Brăila, unde majoritatea elevilor sunt din comunitatea ruso-lipoveană. În București, la Colegiul Național „Mihai Viteazu“, 8 profesori ucraineni predau pentru 227 de copii.
Constituie această inițiativă de a-i integra pe elevi în școlile românești și de a-i desprinde de atmosfera din țara natală un mijloc pentru ca aceștia să-și continue studiile sau este o soluție pentru a le distrage atenția pe o perioadă determinată de timp? Pe lângă beneficiile pe care acceptarea lor în astfel de instituții le are, oare nu există și minusuri care vor atinge tocmai punctul sensibil al lor, și anume psihicul? Nu se vor simți inconfortabil, pentru că diferențele dintre ei și ceilalți copii vor fi și mai evidente în colectivitate? Nu vor simți și mai mult dorul de casă, de căminul unde se simțeau cândva în siguranță?
Situația lor e foarte dificilă și, oricât ne-am strădui noi să înțelegem ce simt, nu vom reuși să pătrundem în cotloanele ascunse ale sufletului lor. Singurul lucru pe care îl putem face pentru ei este acela de a continua să-i sprijinim.
Nu știu dacă ați băgat de seamă, dar una din primele școli care a primit ucraineni este Școala Gimnazială “Al. S. Pușkin”. Nu pare, la o primă vedere, o ironie a sorții faptul că acești elevi au călcat pragul unei instituții care poartă numele unui mare poet rus? Poate acestui lucru i s-ar adăuga, ca un bonus, faptul ca majoritatea elevilor sunt rusofoni (contrar unei potențiale păreri inițiale, acest lucru a reprezentat un plus în acomodarea lor, ucrainenii fiind familiarizați cu această limbă). Totuși, nu ar trebui să catalogăm aceste detalii ca fiind baza unei coincidențe teribile.
E foarte fină granița dintre două extreme. A fi solidar cu poporul ucrainean nu înseamnă a nega valoarea culturii ruse. Spre exemplu, după ce s-a confruntat cu un val de critici, conducerea unei universități din Milano s-a răzgândit și va ține un curs despre scriitorul rus Dostoievski, deși îl anulase „pentru a evita orice formă de polemică în aceste momente de mare tensiune”. Într-o manieră asemănătoare, primarul Florenței a primit o cerere prin care se dorea demolarea statuii aceluiași autor rus.
După doi ani în care oamenii au fost prizonierii propriilor case și au simțit cu „adevărat“ ce înseamnă distanțarea socială, în sfârșit se întrezărea o speranță spre revenirea la normalitate. Totuși, lucrurile au luat o altă întorsătură. Acum nu numai pandemia va reprezenta o graniță în timp, ci și războiul. Fiecare a avut (și are) victimele sale și proprii agresori. Dar dacă în primul caz „atacatorul” este invizibil, în ce-l de-al doilea acesta ne este mai mult decât cunoscut. Sub chipul unui om, ideile au împăienjenit o altă țară, încercând s-o sufoce. Mărăcinii războiului trebuie îndepărtați, căci dacă cineva se înțeapă în ei, otrava îi va afecta nu numai trupul, ci și mintea.
Text: Maria Sîrbu
Foto: Isabel Maria Popescu
DTP: Ioana Vlaston
